Tentațiile puterii totalitare

Un eseu pentru Law&Liberty de Theodore Dalrymple, contributor editor al City Journal și Dietrich Weissman Fellow al Institutului Manhattan

În 1977, eseistul francez Jean-François Revel a publicat un mic tratat cu titlul The Totalitarian Temptation. În lucrarea sa, autorul a condamnat elita intelectuală occidentală pentru slăbiciunea (n.trad. la faiblesse) ei mincinoasă, prefăcută, stupidă și rău-voitoare în fața dictaturilor de tip stalinist.

Cineva ar fi putut să creadă – eu cu siguranță am crezut – că odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, tentația pentru totalitarism a fost exorcizată definitiv. Această opinie era, desigur, foarte neîntemeiată. Însă în loc să dispară, tentația s-a balcanizat, dacă se poate spune astfel, fiind totodată repatriată. Totalitarismul a demonstrat că este, fără îndoială, absurd în sine, superfluu din punct de vedere intelectual și catastrofic în practică. Aceste realități n-au fost suficiente însă pentru a-i distruge tentațiile – cel puțin nu pentru cei care doresc o soluție definitivă la toate micile probleme ale vieții, cum ar fi pentru ce să trăiești și cum să trăiești. O soluție imaginată în abstract poate cauza o multitudine de dezastre în lumea reală.

În mod natural, e necesar un anumit nivel de educație pentru a simți tentațiile totalitarismului, acestea fiind apanajul elitelor, nu și al analfabeților. Elitele au crescut într-o manieră aproape exponențială odată cu extinderea învățământului superior, ori cel puțin cu frecventarea instituțiilor de învățământ superior. Privind în urmă, nu este surprinzător faptul că totalitarismul continuă să-și exerseze cântecul de sirenă în societățile cu tradiții liberale, mai ales când tinerii, întotdeauna tentați de idei radicale, se confruntă cu probleme adevărate, unele chiar nerezolvabile, în aparență mai dificile decât cele cu care s-au confruntat generațiile precedente.

Desigur, nu trebuie să exagerăm. Nu trăim încă sub o tiranie de tip sovietic în care fiecare teză universitară, indiferent de complexitatea subiectului, trebuie să includă, cu orice preț, o citare din opera lui Lenin. Este încă posibil, deși nu este foarte ușor, să trăiești ca intelectual în societățile noastre, în afara sistemului universitar. Nu este necesară însă tirania statului polițienesc pentru a obține un grad înalt de conformitate intelectuală, iar asta se poate observa cu ochiul liber. Cadrele universitare tinere pe care le cunosc din diferite țări îmi spun că le este teamă să se exprime liber, și nu pentru ca ar putea să li se întâmple ceva, ci din teamă față de posibilitățile lor de avansare în cariera universitară. Nu este același lucru, și în niciun caz la fel de rău, precum teama pentru propriile lor vieți, dar este fără îndoială foarte departe de idealul lui John Stuart Mill al libertății de gândire și exprimare.

Există situații mult mai grave: nu numai cele în care trebuie să tacă și să nu spună ce gândesc, oricât de rău ar fi pentru cei care au ales o viață intelectuală, ci și acelea în care trebuie să subscrie în mod activ lucrurilor pe care le consideră greșite și false. Acest tip de situație este un semn al totalitarismului. Trebuie să adere la doctrine pe care le consideră absurde, spre exemplu prin detalierea în formularele de angajare a eforturilor lor viitoare de promovare a așa-zisei diversități. Prin cerința de a declara neadevăruri drept condiție de angajare, probitatea este distrusă dinainte. Cei care nu o au sunt mai ușor de controlat.

Treptat, mișcările sociale nu lasă loc de neutralitate cu privire la cauzele pe care le promovează. Lipsa de aderență nu mai poate fi deosebită de opoziție, iar derogarea e de neiertat: pe scurt, dacă nu faci parte din soluție, faci parte din problemă. Degeaba ai putea tu să afirmi că te interesează altceva, de pildă, taxonomia lăcustelor, ori biochimia ghindelor, sau bibliografia lui Alexander Pope: există doar un subiect care primează, și în ce îl privește, o singură opinie este permisă. Trebuie să treci un test de loialitate.

Cea mai recentă din aceste mișcări este, desigur, Black Lives Matter, și succesul ei în intimidarea unei părți covârșitoare a intelectualilor este, în mod admirabil, un model de organizare politică pentru viitor, chiar dacă unul de care să îți fie teamă. Pretinzând că tăcerea înseamnă violență (n. trad. silence is violence), mișcarea a făcut din victimizare (pentru a evita anatema ei) emblema, și aproape simbolul virtuții. A reușit cu succes să răstoarne țelul lui Martin Luther King, în asemenea măsură încât culoarea pielii este iarăși mai importantă decât caracterul omului, pe de altă parte făcând respectabilă cea mai maoist-stalinistă dintre idei, aceea că oamenii ar trebui promovați și recompensați în concordanță cu originile lor sociale (în acest caz, rasiale). Iar oricine nu este de acord este un Inamic al Poporului, cuvântul Popor fiind folosit într-un sens foarte tehnic, întrucât are înțelesul de arbitri ai alocării recompenselor.

Incompatibilitatea evidentă între cele relatate și libertate nu ar trebui să ne împiedice să conștientizăm popularitatea acestor idei într-un cerc foarte mare de oameni care au fost educați, ori antrenați în variatele ramuri ale studiilor resentimentului. Totalitarismul face disponibile oportunități de carieră celor cu abilități și predispoziții apparatchike*, în timp ce apelează la resentimentele unei părți din populație și la bucuria pe care le-o produce umilirea celor care se aflau într-o poziție mai bună decât ei.

Se împlinesc deja mulți ani de când puterea, și nu libertatea, a fost în centrul atenției tuturor cursurilor de filosofie politică în universități, ultima fiind considerată cel mult un simplu voal sau o perdea de fum pentru distribuția inegală a celei dintâi. Singura întrebare care merită pusă îi aparține lui Lenin – Cine, Cui?– în alte cuvinte, cine face ce și cui face. În rest, doar persiflaj: totuși, scena este pregătită pentru un conflict social care se pare că poate fi judecat doar de o clasă atotputernică de regi-filosofi.

*Apparatcik este un cuvânt rusesc care denumea un funcționar sau activist plătit al „aparatului” de partid sau guvernamental sovietic deținând o poziție importantă de conducere, dar nu de prim rang. Membrii „aparatului” erau transferați între diferite arii de responsabilitate în așa-numitul proces al „rotației cadrelor”, de cele mai multe ori fără a se ține seama de pregătirea profesională a respectivului transferat. În majoritatea cazurilor, responsabilitățile sale nu aveau nicio legătură cu pregătirea lui. Din acest motiv, termenul „apparatcik” era singurul potrivit pentru a descrie ocupația respectivei persoane.

Articol original: The Temptations of Power