Cu toții ne supunem propriei rutine mentale. Găsim acolo idei vagi, prejudecăți mineralizate, conveniențe ideologice, truisme filosofice (menite să paveze ”zona de confort”) și resturi de simț comun, moștenite din înțelepciunea populară. Totul asezonat cu sentimentul plăcut că existența are (totuși) o logică și că ea ne aparține, pentru că, nu-i așa, gândirea noastră se poate înșela în genere, dar nu și în specificul funcționării sale, ca avocat al prezenței fiecăruia în lume (sau în ”lumea lui”).
Ce (între)rupe rutina mentală? Maladia, moartea celor dragi, eșecul, confruntarea cu tragicul, ca rezervor de soluții egal nefaste, dar și acele momente de grație în care ne punem la îndoială, pentru că ne plictisim cu noi înșine.
Ar trebui să le fim recunoscători celor care ne scot din carapacea auto-suficienței, numai că prima noastră reacție față de cei care – prin idei de alt ordin, de altă direcție sau profunzime – ne deschid spre ”altceva”, e una de ostilitate reflexă, tribală, posacă și ingrată…