Teodor Baconschi – Captivitatea babilonică (din volumul ”Efectul de lupă. Câteva priviri asupra culturii contemporane”)

Intelectualii cred adesea că adevărul e rezervat unui cerc de inițiați subtili, căci numai ei pot „compune” cu inteligență divină. Prin urmare, au tendința de a disprețui credința „celor mulți” (simpli și fanatici, ignoranți și superstițioși). E o lectură gnostico‑maniheică, adică deloc ortodoxă. Da, cu cât ești mai deștept și mai cultivat, cu atât poți pricepe mai adânc mizele teologiei, ca discurs despre Dumnezeu. Dar nu și pe Dumnezeu însuși, a cărui esență e incognoscibilă și a cărui voință rămâne impenetrabilă. Asta nu te face superior altuia fără carte, așa cum nici neștiutorul nu e superior cărturarului pentru că ar avea, automat, „inima curată” a celor „săraci cu duhul”. Soluția e prezentă în Evanghelii – ca biografii sacre ale lui Iisus Hristos: urmarea Lui înseamnă efortul conștient de a‑L „imita”: bun și drept, discret și generos, răbdător și smerit, iertător, dar nemilos cu fariseismul și celelalte forme de ipocrizie. Da, veți spune, dar acestea sunt „banale” calități exclusiv morale. Așa este, numai că – dincolo de sacramentul euharistic – ele sunt singura suprafață de contact între noi și El. De „limita” acestui mesaj – în raport cu infinitatea divină coborâtă în trup – erau conștienți și ucenicii direcți ai Mântuitorului. Mărturia selectivă a Scripturilor rămâne suficientă, așa cum reiese din finalul Evangheliei după Ioan: „Dar sunt și alte multe lucruri pe care le‑a făcut Iisus și care, dacă s‑ar fi scris cu de‑amănuntul, cred că lumea aceasta n‑ar cuprinde cărțile ce s‑ar fi scris”. Singura Evanghelie al cărei prolog exaltă Logosul divin se sfârșește cu o glosă despre incapacitatea noastră funciară de a‑L înțelege pe de‑a‑ntregul. Nu e de susținut așadar opoziția dramatizată de Petre Țuțea, gata să idealizeze „baba nespălată pe picioare, care cade la icoana Maicii Domnului”, în contrast cu sterilitatea sofisticată a unei pagini din Hegel.

Filozofii nu pot crede în Dumnezeu. Dacă o fac, ei devin exponenții unei philosophia Christi sau (de‑a dreptul) teologi. Cel mai adesea, nu au „organ” pentru Revelație. Lucrează rațional, în limitele naturii, fac speculații – mai mult sau mai puțin empirice și/sau bazate pe datele științelor tari. Perspectiva lor e fie materialistă, fie idealistă, fie realist-cosmologică. Detenta lor se oprește la noțiunile logicii sau la concepte ajutătoare precum arhetipul, mitul, simbolul, tensiunea dintre sacru și profan etc. Dumnezeul lor e un principiu abstract, impersonal sau un „suflet al lumii”, niciodată o persoană, mereu o categorie: ființa supremă, cauza primă, factorul transcendent, alteritatea absolută, ideea, deus otiosus etc. Pentru ei, Dumnezeu nu e întâlnire, cunoaștere mistică, Părinte ceresc sau Mântuitor, așa cum nu sfințește prin harul Său și nici nu se îngrijește providențial de integritatea Creației. Etosul filozofic rămâne agnostic, sceptic, umanist, autonom, nihilist sau ateu, dar mai cu seamă egocentric, până la caricatură.

De când a fost expediat Sfântul Pavel din Areopagul atenian și până la gânditorii moderni sau contemporani, filozofia a „ajutat” teologia, pe filieră platonică, aristotelică sau printr‑un moralism de sorginte stoică, dar n‑a avut stomac pentru a digera Revelația, care este fapt ireductibil, teofanic, suprarațional, suprasensibil, neanalizabil, paradoxal și atestabil într‑un singur fel: prin creditarea celor consemnate de martorii săi direcți. Hristos nu concurează cu sophia greacă și nu a predat vreun sistem, după cum nu s‑a adresat vreunei secte oculte, tot așa cum nu a „recomandat” vreun adevăr oarecare, ci s‑a dezvăluit pe Sine ca Adevăr întrupat: aceasta e nebunia Crucii, pe care vanitatea seacă a omului redus la el însuși o respinge, după ce‑i dă târcoale. Pe scurt, nimic nou în prăpastia ce separă Dumnezeul filozofilor de Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob, așa cum nota Pascal, după fericita noapte în care a cunoscut extazul, ieșind din capcana geniului său, precum au ieșit evreii din captivitatea egipteană și, mai apoi, babilonică.”

„Genul eseistic a punctat modernitatea – de la Montaigne la Matthew Arnold – reuşind să supravieţuiască în atmosfera versatilă a postmodernităţii, căreia îi corespunde prin concizie, curiozitate politropică şi montaj fragmentar. El figurează literar accelerarea timpului istoric, dispersia cognitivă şi confluenţele interdisciplinare, celebrînd implicit un anume hedonism al tatonării sugestive. Fidel obiceiului de a-mi reuni periodic, în volum, textele altminteri blocate în efemeride, le-am strîns în cel de faţă pe cele din ultimii ani, apărute iniţial în săptămînalul cultural Dilema veche. Cititorii vor regăsi aici registrele unor centre de interes (pentru mine) definitorii: relaţia noastră cu Occidentul, cu propria societate, cu faptul religios şi cu marile cărţi.

H.-R. Patapievici despre ”Efectul de lupă. Câteva priviri asupra culturii contemporane” : „Teologilor încruntaţi şi schimnici, Teodor Baconschi face să le succeadă, în cultura noastră, zîmbetul urban şi bine-crescut al teologului de lume. Deloc întîmplător, anume «rîsului patriarhilor» i-a dedicat Baconschi, la începuturile sale, un studiu erudit şi savant. Scriitor fluent, condescendent şi aulic, el practică un umanism destins şi informat, cu gravităţi amuzate şi politeţi uneori persiflante, ce trădează un scepticism faţă de lume şi lucruri pe care calma şi statornica sa credinţă în ortodoxie, creştinism şi Biserică nu îl poate nici ascunde, nici înlătura. Fraza sa bine scrisă şi aşezată, închegată din toate încheieturile şi prinsă la patru ace cu toate încuietorile e frisonată de nervurile inteligent trasate ale calificativelor, care o pun în mişcare prin înţepăturile cîte unui adjectiv cînd maliţios, cînd amuzat, cînd glacial. Multe formulări sînt memorabile, în stilul clasic francez al contrastelor care scot caracterizarea din jocul anulărilor şi al contradicţiei. Prin sunetul său de fond, scrisul lui Baconschi sugerează o natură funciarmente serioasă, care însă, prin liniile ei melodice şi unele sunete mai înalte, aduce la lumina reflectoarelor, în plină scenă, un temperament jovial şi dispus la amuzamente. De aici armoniile atrăgătoare şi cantabile pe care scriitorul le scoate din mai toate subiectele sale, chiar şi cînd sînt dificile. Îl ajută talentul diplomatic, care valsează elegant cu aporiile. Deşi scrisul lui Baconschi e de atitudine şi mobilizează în formularea judecăţilor-convingeri, proza lui e mai presus de orice politicoasă, urbană, civilă, debonară. Din punctul de vedere al lucidităţii, Baconschi este întru totul occidental, dar unul care a rămas în fondul său afectiv, din gust şi înclinaţie, dar poate şi din orgoliu, un oriental. Ca orice oriental, ştie de toate şi din toate; ca un occidental, le ştie temeinic şi cu relativism critic. Nimic nu îl convinge pînă la capăt, adică pînă la schimbarea vieţii, dar asta pe un fond de credinţă statornică în Dumnezeu, care ilustrează perfect, am impresia, geniul religios care ne e specific nouă, românilor: să porţi o credinţă absolută ducînd o viaţă relativă.”

Teodor Baconschi

Născut la București, 14 februarie 1963.

Masterat și doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris‑Sorbonne (Paris IV, 1995, magna cum laude). Studii postdoctorale la New Europe College (București, 1996).

Carieră diplomatică: ambasador al României la Sfîntul Scaun, Ordinul Suveran de Malta și Republica San Marino (1997‑2000); director general MAE (2001‑2002); ambasador al României în Republica Portugheză (2002‑2004); secretar de stat pentru Afaceri Globale (MAE, 2004‑2006); consilier prezidențial (2006‑2007); ambasador al României în Republica Franceză și Principatul de Monaco (2007‑2009); ministru al Afacerilor Externe (24 decembrie 2009 – 24 ianuarie 2012); ambasador în Centrala MAE (2015‑).

Publicații sub semnătura de autor Teodor Baconsky: Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Paris, Desclée de Brouwer, 1996; Rîsul patriarhilor. Eseu despre rîs în patristica greacă, București, Anastasia, 1996; Iacob şi îngerul, București, Anastasia, 1996; Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinței, București, Anastasia, 1997; Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică, București, Curtea Veche, 1999; Roma caput mundi (împreună cu Horia Bernea), București, Humanitas, 2000; Pe ce lume trăim, București, Editura Pro, 2004; Insula Cetății. Jurnal parizian, București, Curtea Veche, 2005; Despre necunoscut, București, Humanitas, 2007; 111 incursiuni în cotidianul românesc (ilustrații de Devis Grebu), București, Curtea Veche, 2009; Biserici de lemn din Maramureș, album UNESCO, 2010.

Publicații sub semnătura Teodor Baconschi: Creștinism și democrație, București, Curtea Veche, 2011; Legătura de chei. O mărturie diplomatică (în dialog cu Armand Goșu), București, Curtea Veche, 2013; Facebook. Fabrica de narcisism, București, Humanitas, 2015; Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă (în dialog cu Dan‑Liviu Boeriu), București, Humanitas, 2016; Cetatea sub asediu. Însemnări despre credință, rațiune și terorism, Iași, Doxologia, 2016; Fascinația tradiției. Studii patristice și de istorie a religiilor, București, Lumea Credinței, 2017; Mic almanah al marilor oameni (pe care i‑am cunoscut), Iași, Polirom, 2018; Darul desăvîrșit. Gînduri despre civilizația creștină, Iași, Doxologia, 2018; Mărturii încrucișate. Faptul creștin în era smartphone (în dialog cu Răzvan Bucuroiu), București, Lumea Credinței, 2018; 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu‑Ciprian Tudor, Iași, Polirom, 2019; Averea bunei educații, București, Univers, 2019.

Decorații: Comandor al Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della Solidarietà Italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franța), Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios (România).

Membru în Asociația Internațională de Studii Patristice (Paris) și în Uniunea Scriitorilor din România.