Teodor Baconschi. Câteva gânduri rapide despre summit-ul NATO 2018

România e membră NATO din 2004: s-a instalat deja un soi de rutină. Totul e în regulă! Am avut chiar capacitatea (și onoarea) de a organiza un summit al Alianței la București, pe vremea președintelui Traian Băsescu. Tot în mult hulitul (de cine?) ”deceniu Băsescu” am încheiat Parneriatul Strategic cu SUA și am sporit prezența infrastructurii militare americane în România, contribuind simultan la întărirea țării și la cea a flancului estic. Până la un punct, diplomația noastră a înțeles valoarea extinderii Alianței și a pledat pentru ea, deși procesul a fost stopat din motive obiective: nepregătirea militară și democratică a eventualilor noi aspiranți și revizionismul rusesc tot mai ostentativ (mai ales după momentul august 2008/Georgia). După cum s-a văzut, Parteneriatul Estic (decedat între timp) nu a mai funcționat ca platformă virtuală pentru aderare la blocul occidental: cele șase țări vizate n-au progresat suficient nici pentru NATO, deci nici pentru UE, căci aceasta a fost secvența tehnic-geopolitică a selecției. Zilele acestea, noul summit, ținut la sediul NATO din Bruxelles, le-a dat analiștilor noi prilejuri de lamentație pe tema ”crizei” din relația trans-atlantică. Am urmărit live micul dejun de lucru dintre SG Jens Stoltenberg (flancat de compatriota noastră, Oana Lungescu) și POTUS Donald J. Trump. Ultimul, elefantul din magazinul european de porțelanuri, a spus adevăruri care deranjează consensul: SUA apără Europa, plătește aproape singură nota de plată a securității colective, în vreme ce state super-bogate, precum Germania, finanțează North Stream II, legându-se strategic de Rusia, pe care o îmbogățesc, dezvoltându-i implicit apetitul revanșard.

Ca și în cazul imigrației ilegale (care și-a găsit tot prin Germania o supapă incontrolabilă), dl Trump are dreptate, mai ales dacă privim tabelul Forbes cu procentul din PIB alocat de statele-membre pentru bugetul comun al Alianței Nord-Atlantice. SUA plătește aproape totul! Iar principiul convenit – 2% din PIB pentru apărare – nu e întrunit (de partea noastră a Atlanticului) decât de UK, Grecia și Estonia (România, în pofida multor promisiuni și știri, figurează cu 1,8%). ”Populistul” Trump e indispus de situație nu doar pentru că dezechilibrul contribuțiilor e perfect scandalos, ci și pentru că, în ce-l privește, ca președinte al celei mai puternice democrații occidentale, respectă economiile plătitorului de taxe. Iată de ce presupun că fricțiunile euro-americane nu vor putea fi vândute la nesfârșit ca efecte ale unei ”nepotriviri de caracter” (sau de ideologie) între elita europenă și actualul titular al Biroului Oval. E poate momentul unei treziri colective la realitatea lumii contemporane, în care, dacă vrem să ne păstrăm cu toții stilul de viață, libertățile și valorile democratice, se cuvine finalmente să trecem la treabă, fără inutile contorsiuni ”doctrinare”. Iar realitatea aceasta, mult invocată, dar prea frecvent escamotată sub valuri de retorică jurnalistic-iresponsabilă, ne arată că Occidentul nu-și va menține supremația doar cu soft power.