Teodor Baconschi. Despre falsitatea existențială

Firește că viața socială comportă o doză de falsitate: să le zâmbești semenilor, să fii politicos în raporturile cu ei, iată cel puțin două obligații (morale și de minimă civilizație) care te obligă adesea să-ți ascunzi antipatiile, tristețile sau gândurile intime.

Dincolo de acest nivel al interacțiunii superficiale, detestabile rămân viața și conduita celor care se falsifică pe ei înșiși, idealizându-se complezent și ipocrit. Acceptând și căutând elogii pe care știu (sau măcar simt) că nu le merită, de vreme ce nu le-au acoperit prin fapte măsurabile.

Tot în falsitate existențială trăiesc și activiștii Binelui, cei care nu se mulțumesc să facă fapte bune, ci pretind că încarnează, ”pe persoană fizică” tot ce e mai nobil și generos în natura umană. În această ultimă categorie putem vorbi despre o escrocherie savantă, lucrativă și alienantă, căci împricinații chiar ajung să se creadă așa cum se prezintă celorlalți.

Toată lauda pentru un om păcătos și anonim, care tocmai a făcut o faptă bună, măruntă, nespectaculoasă, poate chiar neștiută. Toată suspiciunea față de profesioniștii hiper-mediatizați și narcisici ai diverselor Salvări aparent gratuite.