În parenetica și morala dezvoltate de stoicism (mediu sau imperial) apare teoria echivalenței dintre virtuți: ele sunt egale, conectate și chiar interdependente, chiar dacă una sau alta i se potrivește mai bine unuia sau altuia.
Creștinismul patristic a preluat și rafinat această tradiție a meditației despre virtuți, făcând din ele ”osatura” unei vieți împlinite și plăcute Domnului. Tot ele, firește, se opun păcatelor capitale, sufletul uman fiind arena nevăzută unde confruntarea lor e tranșată prin opțiunea liberă a indivizilor.
Modernii secularizați au uitat virtuțile: nu le mai predau în școli și nu le mai practică în viața curentă. S-a pierdut atât tabloul dinamic moștenit, cât și conștiința însăși că binele înseamnă, de fapt, aplicarea unor virtuți atent cultivate.
Când ați văzut ultima oară pe cineva care se străduiește, bunăoară, să fie răbdător, pentru că se vrea încununat cu virtutea divină a răbdării?