Am revăzut aseară filmul lui Paul Barbăneagă cu și despre Mircea Eliade. Bătrânul savant, profesorul celebrat in toată lumea academică, iși compusese o figură jungiană, de intelept nedespărțit de pipa sa legendară. El nu făcea știință cantitativă, empirică și analitică. Se instalase într-un mod hermeneutic total, integrator.
Teza sa – profeții evrei au dezvrăjit natura magică a timpurilor preistorice – oprind timpul ciclic și exilând omul din mitologie (adică din ritualizarea existenței ca imitare a arhetipurilor divine) – e totuși in contradicție cu ideea “revoluției monoteiste”. Cum rupea revelația biblică ideea de arhetip, de vreme ce miza pe o antropologie creaționistă, axată pe conceptul de ”imago Dei”?
Eliade cultiva un secret resentiment nietzcheean, pro-orgiastic. Prin aplecarea sa spre primordialitatea gândirii mitice, el nega, de fapt, singularitatea exclusivă a adevărului intrupat. Uita, prin urmare, că expresia sa preferată (“in illo tempore”) figura in Vulgata ieronimiană.
Asta nu scade impactul ideii sale de căpătâi: experiența sacrului definește condiția umană. Intalnirea cu divinul nu e un stadiu din istoria conștiinței, ci insăși structura acesteia.