Teodor Baconschi. Glose despre ”intelectualii ratați”

Aș mai glosa succint asupra ideii de ”intelectual ratat”. Toți oamenii sunt parțial împliniți, deci parțial ratați, așa că intelectualii n-au de ce să facă excepție. Ba chiar poți acuza o contradicție în termeni atunci când îți imaginezi un ”intelectual împlinit”, căci căutarea adevărului și creația sunt procese indefinte, deschise, chinuitoare, așa că ”împlinirea” lor sună fals: când te consideri cu adevărat împlinit, ai început cu adevărat să te ratezi (și nu sub raport social, ci metafizic).

Admit, pe de altă parte, că succesul academic, prolificitatea și recunoașterea socială nu depind exclusiv de calitățile individuale (înnăscute, pentru a fi ascetic cultivate), ci și de factori care depășesc voința proprie: ferestrele de oportunitate (deschise după o logică impenetrabilă), punctul de pornire familial și o mulțime de alte imponderabile, care se pot conjuga fast sau nefast.

Da, din păcate, există și talente îngropate de contexte implacabile: ajung să se afirme ca promisiune, fără să se poată exprima pe deplin (de pildă tinerii cu ”origini nesănătoase”, cărora comuniștii anilor 50 le interziceau accesul la universități).

Când mă raportez însă la ”intelectualii ratați”, nu mă refer la aceste variabile, ci la oameni din aceeași generație, crescuți în condiții istorice omogene, dar care au făcut mult mai puțin pentru cultura și țara lor decât cei pe care-i dușmănesc de pe tușă, minimalizîndu-le invidios meritele personale.

Insuportabilă mi se pare, în cazul acestor oameni ai resentimentului, pretenția ca publicul să accepte că ei n-au realizat mare lucru DIN CAUZA celor care au reușit să facă mai mult, și nu din pricina lenei, a sterilității sau a risipirii lor în mărunțișuri frivole.