Teodor Baconschi. Note

E curios: în primul mileniu, dihotomia fundamentală era aceea dintre Ortodoxie (dreapta credință) și erezie (credința alterată de influențe impure, mai ales gnostice).

În al doilea mileniu, Ortodoxia se restrânge la o arie geografică (imperiul bizantin) și apar schismele succesive, care rup trupul Bisericii ”una, sfântă, sobornicească și apostolică”.

Bizanțul muribund identifică doar ”ereziile” catolicizante, atribuite teologilor ”latinofroni” și găzduiește polemicile anti-isihaste, pregătindu-se să adopte oficial teologia palamită.

Biserica romană continuă să identifice erezii și devieri până în secolul 20, dar în propriul său areal, iar confesiunile derivate din Reformă se divid la nesfârșit, revenind, în formule tot mai limitate, la conceptul de ”ortodoxie”.

Altfel spus, când erezia nu mai e un pericol ”universal”, adevărul de credință își pierde la rândul său ”acoperirea” universală, devenind un simplu subiect de conflicte interconfesionale.

C.G. Jung ar fi spus că al doilea mileniu creștin – care face trecerea de la era Peștilor la era Vărsătorului – nu a mai reușit să-și integreze Umbra.