Teodor Baconschi. Schizofrenia ca mod de viață

Teza mea: comunismul a generat o societate schizofrenică. Oamenii nu spun ce gândesc, nu fac ce spun, declară altceva decât intenționează, nu-și pot acorda cuvântul cu fapta. Nimeni nu a crezut în comunism, religia politică impusă manu militari de către Armata Roșie, începând cu 1946-47. Sunt convins că nici ideologii bolșevismului nu credeau în ce proclamau ca destin fatidic al omenirii. Am citit numeroase documente, memorii și mărturii despre curtea lui Lenin și Stalin: din toate rezultă destul de limpede că nucleul revoluționar era compus din sociopați cinici, total iresponsabili, înclinați spre jaful armat și asasinatul pe scară largă. De ce au găsit culoar istoric pentru a-și manifesta patologia criminală? E o întrebare theodicială, căreia nu-i caut aici răspunsul. Ce mă interesează, ca om care a trăit jumătate din ”timpul ce i-a fost dat” sub comunism și cealaltă în ”tranziția post-comunistă”, e setul de urmări durabile ale mega-experimentului de inginerie socială prin care am trecut. Știm cu toții că nu există societăți perfecte și că orice societate se degradează când o autoritate tiranică o ”ameliorează” brutal. Nedreptatea, uzurparea puterii și crima sunt constante în istoria cunoscută, suferind doar acalmii temporare. Și totuși, experimentele nazi-comuniste (fețele siameze ale unei demonii deicid-mizantropice, rasiste sau clasiste) au ieșit din mizeria curentă a condiției umane, agravându-i potențialul negativ la proporții nemaivăzute. Niciodată, în trecut, binele și răul n-au fost pur și simplu inversate, deodată cu demolarea ”revoluționară” a scării de valori derivată din această distincție etică fundamentală. Eficiența aparatelor propagandistice și represive e cu atât mai stranie cu cât, așa cum spuneam, nici măcar inițiatorii gulagului nu credeau că răul pe care-l comit e prețul pentru materializarea unui ideal just, a unei cauze pentru care merită, moralmente, să te lupți. Din păcate, autonomia științelor umane ne interzice hermeneutica demonologică a comunismului: dacă Dumnezeu ”a murit”, dispare și marele său Oponent, rector al îngerilor decăzuți. Dincoace de teologie și de metafizică, putem doar spune că suferința provocată de comunism a devenit adictivă, producând un Om Nou mutant, care-și adoră călăii și fuge de adevăr, socotind că minciuna îi oferă cel mai confortabil refugiu.

Este ceea ce vedem/trăim/suportăm în România post-comunistă. Fosta nomenclatură (PCR plus Securitate) privatizează prin soldare coruptă activele economice, defilând contra firavei opoziții democratice sub lozinca ”nu ne vindem Țara”. Continuatorii revoluției anti-comuniste (din Piața Universității 1990) sunt prezentați drept ”legionari”, în vreme ce trupele minerești paramilitare sunt aclamate ca apărătoare ale democrației. Fostul deținut politic Corneliu Coposu redevine, în câteva luni, ”dușmanul poporului”. Televiziuni de ”știri” deținute de urmașii Securității sunt aclamate ca surse de revelație salutară, în vreme ce un președinte ales – dar ”prost” sfătuit de intelectualii ”săi” până la a condamna oficial (și în sfârșit) caracterul criminal și ilegitim al regimului comunist – devine ”dictatorul odios” care trebuie demis prin repetate referendumuri. Aceste mega-campanii de negare a realității exprimă cel mai dramatic realitatea schizofreniei colective în care ne ducem zilele. Practic, cele trei decenii post-comuniste au fost umplute cu minciuni prezentate drept adevăruri, pe care majoritatea socială le-a acceptat ca atare, necritic, nu doar pentru că i-ar fi lipsit ”educația”, ci pentru că ingineria socială comunistă s-a dovedit infernal de productivă. Toți cei care, ascultând chemarea imnului național, s-au ”deșteptat” din hipnoza propagandei mincinoase s-au dumirit, într-adevăr, dar numai pentru a alege exilul intern/extern, sau depresia care scurtează zielele. Nu poate exista, în afara gulagului propriu-zis, o soartă omenește mai tristă de atât.

Generația mea a crezut că boala poate fi învinsă: am crezut în resursele unei democratizări efective, bazate pe ucenicie în practicile aferente, pe instituții adecvate și pe impactul mimetic al occidentalizării (UE/NATO). Eșecul nostru își are originea în național-comunismul ceaușist, care i-a făcut pe români să nu-și dorească o ruptură radicală față de trecutul recent: nu contează, în definitiv, dacă era ”bun” sau ”rău”: era al nostru. Așa au prins rădăcini mituri precum ”Securitatea bună, patriotică” și așa și-au putut găsi partide de toate orientările formale numitorul comun al unui nou discurs izolaționist, autarhic, primitiv, protocronist, fățiș sau difuz anti-occidental. Sezația multora că ”ne-am întors la începutul anilor 90” e doar metafora masochistă a unei arte a stagnării, bazată pe cercul vicios dintre pretenția infirmată factual și faptul interpretat pe dos, adică pe însăși esența schizofrenică a comunismului. Sincer, nu mă mai interesează liste individuale (sau conceptuale) menite să fixeze, ipotetic, originea răului masiv cu care ne confruntăm, tocmai pentru că nu-i putem face față. E un rău copleșitor, devenit, prin cutumă, a doua noastră natură. Pe prima, cea a omului drept, care caută adevărul, frumosul și binele (deși le ratează, căci moștenește defectul ontic al păcatului originar) am pierdut-o demult.