Teofil Stanciu. Căsătoria și referendumul – o perspectivă evanghelică

Textul de față încearcă să dea un răspuns la întrebarea: de ce este inacceptabilă o căsătorie gay din perspectivă evanghelică? Trec însă puțin dincolo de spațiul teologic strict și propun și o explicație posibilă pentru felul în care teologia este scoasă în societate.

Hărmălaia e atât de mare, încât orice încercare de exprimare cât de cât articulată, argumentată, pare aproape inutilă. Însă până și marile conflicte armate au și o parte mai teoretică, explicativă, ca să zic așa. Din perspectiva mea, pentru a înțelege felul în care se poziționează teologic comunitatea evanghelică față de tema căsătoriei, trebuie ținut cont de câteva lucruri esențiale: valoarea acordată revelației biblice, rădăcinile teologice și istorice ale moralei comunitare, activismul în contextul relației cu mediul cultural și statutul căsătoriei/familiei. Explicația (lungă!) ce urmează o socot utilă oricui vrea să priceapă – fie și numai ca exercițiu pur teoretic – ce stă, cu adevărat, la temelia argumentelor enunțate de evanghelici, demers ce presupune o necesară incursiune prin teme teologice. Elementele despre care fac vorbire existau acolo dinainte de CpF și s-au activat acum, deși nu de fiecare dată în cel mai fericit mod.

Totul pleacă de la revelație. Sursa învățăturilor și practicilor bisericești în comunitățile evanghelice este, indiscutabil, Biblia, privită ca revelație scrisă, infailibilă, a lui Dumnezeu. Scriptura este scrisă de oameni, dar inspirată divin, și reprezintă autoritatea ultimă pentru viața credinciosului. E de dorit îndeoșbte ca interpretarea ei să se producă în cadru comunitar, nu pe cont propriu.

Felul în care vorbește Scriptura despre căsătorie este considerat normativ. Cuplul inițial, din cartea Genezei, este paradigmatic și reprezintă idealul instituit prin hotărâre divină: „parte bărbătească și parte femeiască”. Pe parcursul istoriei biblice, foarte repede după începutul paradisiac, căsătoria și familia apar adesea în forme deviante (dacă le raportăm la modelul primordial), dar standardul rămâne același, lucru confirmat de către Isus Christos însuși. Atât în Vechiul Testament (unde familiile disfuncționale sunt foarte numeroase), cât și în Noul Testament, relația dintre Dumnezeu și credincioși este adesea asociată cu o căsnicie (sau o cununie) – invariabil explicit heterosexuală (termenii care apar adesea sunt „mireasă” și „mire”). Mai mult, în Noul Testament, relația dintre Christos și Biserica sa este instituită ca model pentru cea dintre soț și soție. Nu întâmplător, în bisericile evanghelice, se folosește același cuvânt – legământ – și pentru angajamentul dintre soț și soție, și pentru angajamentul creștinului matur la botez. Legământul este ireversibil, nu seamănă cu contractele contemporane, negociabile la infinit și reziliabile; iar în sfera căsătoriei, el aduce laolaltă „ceea ce Dumnezeu a rânduit” și „a împreunat”. Prin urmare, căsătoria este sacralizată și intră în sfera acelor valori imposibil de negociat ca standard. Faptul că Dumnezeu alege căsătoria heterosexuală ca ilustrare paradigmatică a relației sale cu mulțimea credincioșilor confirmă fără echivoc caracterul exclusivist al acestei instituții și reflectă rabatul făcut de orice aranjament de alt tip, care sacrifică polaritatea și complementaritatea bărbat-femeie.

Tot Biblia stabilește, pentru credincioși, și definiția binelui și a răului, a păcatului și a virtuții. Or între păcatele sancționate consecvent în Scriptură, figurează și comportamentul homosexual (pentru o argumentație pe textul biblic, vezi textul lui Emanuel Conțac, „De la Sodoma și Gomora la apostolul Pavel”, în volumul colectiv Iubirea din oglindă, Humanitas, 2017). Așadar, devine de neconceput ca o căsnicie să legitimeze ceea ce este considerat a fi un comportament păcătos, incompatibil cu sacralitatea căsătoriei și a familiei rezultate. Nimeni nu contestă însă existența altor situații familiale, dar acestea nu invalidează prin existența lor modelul ideal, ci, vreme de multe veacuri (înainte să fie posibile inseminări artificiale, de pildă), îl copiau și îi aduceau tribut în fiecare dintre manifestările ce nu îndeplineau acest standard. Copiii, de pildă, se nășteau tot dintr-un bărbat și o femeie, oglindind atenuat același model ideal.

Se impune o precizare. Concepția teologică despre om a evanghelicilor se bazează pe idei articulate de Reforma protestantă. Omul este văzut ca fiind o ființă ce poartă în sine chipul lui Dumnezeu, prin creație, fapt pe care se fundamentează ireductibila demnitate umană; dar, în urma căderii – eveniment tragic relatat tot în Scripturi – omul a ajuns într-o stare (numită uneori depravare) din care nu se poate izbăvi singur, ci numai harul divin îl poate reabilita. În mod fundamental, toți oamenii – credincioși și necredincioși deopotrivă – sunt astfel în aceeași situație: permanent atrași spre rău și funciarmente incapabili să-și orienteze singuri ființa spre adevăratul Bine. Toate bunele intenții sunt lăudabile, dar nu schimbă condiția existențială a omului. Singura diferență e că unii își conștientizează și acceptă situația, apelând la ajutor divin, alții nu. Dar, și asta e foarte important!, nici măcar faptele celor credincioși nu îi fac mai vrednici sau mai buni în ochii lui Dumnezeu, ci sunt manifestări ale aceluiași har divin. Altfel spus, omul, în perspectivă evanghelică, nu-și poate aroga niciun fel de merite, nici măcar atunci când își dă toate silințele.

Decurge de aici o fraternitate esențială și o egalitate între oameni: toți suntem în egală măsură de nenorociți. În mod ideal, acest adevăr ar trebui să prevină orice urmă de orgoliu sau dispreț față de semenii afectați de același flagel, chiar dacă manifestările „clinice” diferă. În sufletul oricărui credincios, starea decăzută a umanității naște o tristețe copleșitoare, o dezolare fără margini, dar care, uneori, ia forma unei revolte împotriva păcatului, revoltă care poate încețoșa conștiința propriei stări deplorabile, iar alteori naște orgolii nejustificate. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, îndărătul răului stă un agent, diavolul, care își urzește propriile planuri, deci oamenii nu acționează singuri, ci participă la un adevărat război spiritual. Nu cu arme, ci cu virtuți de o parte și vicii de alta.

Ar mai fi de spus că toate aceste lucruri, deși sunt considerate a avea valabilitate universală, sunt vehiculate în spațiul bisericii, fiindcă țin de credința creștinilor și au sens pentru cei care aderă la o anumită concepție despre lume și viață.  

Creștinul evanghelic nu poate fi apatic și/sau tăcut. Una dintre liniile de forță ale identității protestante este activismul. Acest activism decurge atât din imperativele biblice, cât și din etica rigoristă a evanghelicului, specifică de-a lungul timpului mai ales grupărilor cu orientare pietist-puritană. În esență, un creștin nu poate trăi oricum, ci trebuie să manifeste în exterior schimbarea lui interioară, să-și asume, așadar, identitatea pe care o reclamă și s-o exprime în acțiuni concrete, vizibile. Să facă ceva.

În aceste condiții, nu e surprinzător ca prin activismul său creștinul să ajungă și în spațiul public. Trebuie însă introdusă și aici o nuanță importantă legată de felul în care se face trecerea. Încă de la începuturile Reformei protestante, s-au conturat două direcții majore în relația cu statul: colaborare sub diverse forme (practicată de așa-numiții reformatori magisteriali: Luther, Calvin, Zwingli) și refuzul oricărei interferențe (specifică reformatorilor radicali: între care se detașează anabaptiștii, care erau pacifiști, refuzau serviciul militar, nu doreau recunoaștere oficială și își asumau o existență marginală). În cazul evanghelicilor români, poziționarea în raport cu statul s-a făcut oarecum sub presiunea vremurilor. Perioada comunistă i-a împins o vreme mai aproape de atitudinea anabaptistă, însă anii libertății au deschis și posibilitatea unor relații de colaborare cu statul.  Ambele sunt legitime – cu anumite limite – și pot fi justificate teologic. Dar nu întotdeauna aceste legături au fost transparente și principiale. În prezent, unele confesiuni acceptă bani de salarii de la stat, altele nu, dar aproape toată lumea acceptă fonduri pentru construcții de biserici. Această oscilație mai degrabă circumstanțială decât teologică între separare radicală și colaborare (iar unii ar spune chiar complicitate) se reflectă (și parțial explică) atitudinile manifestate în interiorul mișcării evanghelice: unii nu concep să absenteze de la referendum, alții susțin că nu e treaba „noastră” să facem legile statului.

Încă ceva: relația comunității evanghelice cu mediul cultural înconjurător (inclusiv cu politica) a fost teoretizată deja în lucrări devenite clasice peste Atlantic. Da, e cinstit să spunem că, dincolo de rădăcinile protestante care au stabilit opțiunile esențiale, evanghelicii au împrumutat numeroase idei teologice din repertoriu anglo-saxon (spațiul unde mișcarea evanghelică a fost deosebit de prolifică deja de câteva secole). Și din ele se inspiră în prezent inclusiv pentru astfel de acțiuni. Dar, în sine, acest fapt nu reprezintă o culpă, mai ales pentru cei care sunt conștienți de importul cultural constant și masiv pe care globalizarea îl forțează prin toate straturile societății, afectând fără discriminare mentalități seculare și religioase. E legitim însă să stabilim paralele cu activismul conservator american.

Când vorbim despre relația cu Statul, imediat se insinuează în fundal și elementul politic autohton. În ce măsură sunt evanghelicii deranjați de deturnarea politică (reală sau ipotetică) a referendumului? Răspunsul e simplu: unii sunt, alții nu. Unii au protestat și împotriva legilor justiției, au susținut și #fărăpenali, alții sunt pesediști sau susținători ai ALDE, iar alții preferă un fel de „autism” politic; unii ar/vor susține ambele referendumuri, alții niciunul. Totuși, există un element care merită ținut minte: fiind focalizați pe o „patrie cerească”, pe o „lume de dincolo”, relația evanghelicilor cu politicul e una mai degrabă instrumentală: se folosesc de politică fără să ofere obligatoriu la schimb fidelități definitive. Evident, nu pot generaliza aici. Cu siguranță însă, eticheta generalizantă de susținători ai PSD este incorectă și nedreaptă. Cred că puțini și-ar putea schimba cu adevărat opțiunea politică, fiindcă înțeleg distincția dintre organizatorul unui referendum inițiat de cetățeni și politicianul corupt care caută să capitalizeze un eveniment. Dar o vreme se va păstra confuzia mulțumită și radicalizării politice a USR și a altora.

Firește că orice grup de lobby care dorește să legifereze ceva poate fi suspectat de fel și fel de motivații, însă scopul nobil – care nu exclude și prezența unor scopuri ignobile – prin intermediul căruia credinciosul își externalizează motivațiile teologice și încearcă să le convertească în valori laice este „binele cetății”, care se traduce în măsuri cu conținut moral care slujesc moravurile publice. Altfel spus, în optica evanghelică, binele cetății este mai adecvat slujit de o lege care funcționează ca mijloc de salubrizare morală – fiindcă disoluția morală are efect de bumerang pe termen lung. Dar se dorește, într-o retorică mai laicizată, și confirmarea unei realități milenare (familia/căsătoria exclusivist heterosexuală) care se validează prin vechimea ei, inclusiv analizată sub raport evoluționist, să zicem, ca model funcțional dezirabil.

Pentru ca tensiunea să crească, aici intră în joc și perspectivele apocaliptice, potrivit cărora deteriorarea moravurilor publice ar fi un semn al unui sfârșit iminent al societății sau ar putea atrage peste țară o pedeapsă divină.

Puțin și despre iubire și libertate. Credincioșii evanghelici cred cu tărie atât în valoarea și importanța iubirii, cât și în cea a libertății omului de a alege ce să facă. Dumnezeu se autodefinește ca fiind „dragoste” în Scriptură, iar omului îi lasă libertatea să-și aleagă destinul. Dragostea însă, în creștinism, nu se desparte niciodată de alte virtuți cardinale: adevăr, dreptate, sfințenie, bine. Consecința e că nu orice fel de dragoste devine legitimă doar pentru că se prezintă sub acest nume. Totodată, nu orice iubire se consfințește civic prin certificat nupțial. Cine dorește să argumenteze că Isus a propovăduit iubire și, prin urmare, orice iubire este cumva ocrotită divin și trebuie legitimată inclusiv legal se iluzionează că folosește eficient și adecvat un argument creștin – cel puțin în relație cu teologia evanghelică, așa cum ne apare ea din tot ce am discutat. Există mai multe tipuri de iubire pe care și evanghelicii, și societatea le consideră inacceptabile.

Trebuie însă ținut cont și de libertatea umană. Modificarea constituției vizează doar definirea unui statut, nu legiferarea unui comportament. Căsătoria este limitată, dar comportamentul homosexual rămâne și mai departe legal. În acest punct, taberele operează cu argumente structurate fundamental diferit și construite pe temelii complet incompatibile. Drepturile și libertățile nu sunt subînțelese în mod identic de cei care susțin și de cei ce contestă referendumul. Evanghelicii susțin că respectă libertatea, însă pun o limită cu rol simbolic și importanță strategică. Împiedică societatea ca, sub presiunea unei ideologii, să distrugă „celula de bază a societății” (cum se spunea odinioară), salvând-o cumva de la o eventuală autodistrugere – o sinucidere ideologică.

Relația critică a evanghelicilor cu tradiția și cu progresul. Dacă ne-am întoarce în istorie cam cu vreo 3-4 secole în urmă, din multe puncte de vedere, evanghelicii ar fi părut niște „progresiști” ai creștinătății, prin comparație cu frații lor mai mari catolici sau ortodocși. Acum sunt considerați, pe drept cuvânt, conservatori și, în mod disprețuitor, bigoți, retrograzi – o retorică ce nu mai spune nimic, fiindcă etichetele sunt împărțite cu generozitate în toate părțile. Totuși, evanghelicii s-au poziționat mereu critic în raport cu, de pildă, o seamă întreagă de „tradiții” ale bisericilor… tradiționale, tocmai fiindcă autoritatea pe care ei o invocă este Scriptura. Astfel că, deși miza actuală este „familia tradițională”, principalele argumente ale taberei evanghelice rămân, așa cum am încercat să schițez, adânc ancorate în principii teologice și biblice. Și exact aceleași argumente filtrează și semnele progresului. Cum – fapt observabil în societățile occidentale – ideologia LGBT+ vine la pachet cu alte subiecte (gender fluid identity, educație sexuală progresistă etc.), în virtutea acelorași imperative evanghelicii sunt extrem de reticenți în fața acestui gen de progres care-și arată, în societățile care l-au îmbrățișat, minusurile și tendințele agresive. Astfel de îngrijorări cu bătaie lungă – cine și cum ne va educa elevii? nu cumva statutul părintelui va fi diminuat sub presiunea unor militanți care deja se arată deranjați de „îngustimile” mentalităților tradiționale? – stârnesc temeri care se canalizează spre un vot pentru familia tradițională, vot care însă nu constituie o garanție a unui viitor liniștit.

În concluzie, câtă vreme se situează în sfera propriei tradiții teologice ortodoxe, un credincios evanghelic nu poate pleda – consecvent cu sine însuși – pentru căsătoria între persoane de același sex sub nicio formă în context eclezial – adică să admită cununia unui cuplu gay în biserică. Dar, în funcție de ceea ce cred despre relația legitimă dintre Biserică și Stat, unii credincioși evanghelici pot avea o atitudine indiferentă față de referendum, fără ca asta să schimbe părerea lor despre familie și căsătorie. Pentru alții, asocierea cu actuala coaliție de guvernamentală este atât de inacceptabilă moral, încât boicotul pare o soluție mai salubră și cu mai puține riscuri.

Acesta este nucleul pe care se grefează alte motivații, probabil nu întotdeauna nobile și diversele comportamente sau atitudini publice, nu de puține ori condamnabile. Acesta e bagajul teologic cu care evanghelicul vine în arena publică. Și aici se ancorează motivațiile sale în ultimă instanță.

Odată ajuns cu această zestre în spațiul public însă, lucrurile se complică iremediabil. Încep să apară tot felul de interferențe și bruiaje. Fricile se activează, limitele sunt puse la încercare, umanitatea coruptă își ia tributul, deficiențele se exhibă necontrolat, retorica intră uneori în vrie. Iubirea creștină față de semeni (și chiar dușmani) poruncită în evanghelii se străvede mai greu în confruntarea ideologică. Morala societății și libertatea individului se încleștează titanic, sacrificând uneori relații pe altarul consensului deplin, cu iz totalitar (de ambele părți).

Se poate lesne observa că există o consecvență între ceea ce crede, ceea ce se străduiește să practice în propria viață și ceea ce evanghelicul afirmă public. Dar trecerea de la credințele personale la cadrul legislativ se face printr-un mediu tulbure, cel al unei societăți ușor inflamabile (cea românească) care-și caută reperele și prin cel al unei comunități încă necoapte (cea evanghelică) în căutarea propriei identități teologice și publice.

E incontestabil că se vădește lipsa de exercițiu a evanghelicului care trebuie să țină în tensiune ipostaza de cetățean cu cea de enoriaș. Dar la fel de limpede e și faptul că i se pun în cârcă scenarii conspiraționiste sau vinovății care-i proiectează toate minusurile pe un ecran mediatic ce îi amplifică grotesc și caricatural orice neajuns real.