Primul șoc cultural-tehnologic l-am avut cândva înainte de 2000, când am rămas marcat de o scenă dintr-un film: pe o stradă dintr-o metropolă occidentală, aproape toți trecătorii vorbeau la telefoane. Deși secvența făcea parte dintr-o comedie și a fost repede succedată de niște faze haioase, a rămas ca un zgomot de fond, ca o amenințare semicoștientizată. Nu știu de ce, imaginea avea niște conotații de coșmar pentru mine.
Evident, acest fapt nu m-a oprit să folosesc internetul, de îndată ce a apărut (cam tot pe atunci cândva), să-mi iau (când am avut bani) un telefon mobil, să trec la smartphone ș.a.m.d. Nici măcar mai precaut nu cred că m-a făcut să fiu.
Mulți ani mai târziu (probabil vreo zece), am asistat la o altă scenă – de data asta pe viu – în care niște copii de gimnaziu se jucau pe calculator, iar în spatele lor, alți copii mai mici (unul pe la grădiniță) se agitau sugerându-le celor mari pe cine și cum să omoare. În joc. Dar dialogurile lor încrucișate sunau teribil de straniu, dacă nu vedeai ce au în față.
Peste alți ani, o altă scenă – de data asta repetitivă: copilul ținut cuminte și tăcut în biserică cu ajutorul tabletei/telefonului smart. Pierdut în jocuri și imagini, într-un autism bizar, ca într-o transă, copilul stă abandonat în voia tehnologiei, absorbit total de dispozitivul din fața lui și reacționând doar când îi este luat. Tot cam în aceeași perioadă am aflat că una dintre cele mai aspre pedepse administrate de părinți copiilor e să le interzică accesul la tabletă. Deja se vedea că undeva e o problemă.
TEXTUL INTEGRAL AL LUI TEOFIL STANCIU ESTE PUBLICAT PE SITEUL CONVERGENȚE, aici!