Teofil Stanciu. Pandemia ca oglindă (1)

Creștinii trăiesc în aceeași criză a zilei precum orice alt locuitor al satului planetar. Dar ei nu pot să răspundă oricum. Și trebuie totuși să-și asume un fel de a se raporta la momentele de cumpănă – vrând-nevrând, o fac. În cele ce urmează, încerc să articulez un soi de portret în oglindă care să reflecte câte ceva din ceea ce cred eu că suntem și ce putem face. E însă o schiță subiectivă, fără pretenția că ar fi completă sau că a surprins toate lucrurile esențiale. Însă consider că e utilă și sugestivă pentru posibilitățile pe care le avem.

Să începem cu o… pauză

Tradiția creștină poate documenta o îndelungată practică a tăcerii și meditației, a reflecției mute și (auto)izolării. Toate astea ne-ar putea fi de folos azi. În protestantism, importanța Cuvântului predicat a fost deturnată uneori, în contemporaneitate, spre justificarea cuvintelor în exces, spre verbiajul compulsiv, spre sfătoșenia bățoasă etc. În această perioadă, am putea recupera valoarea tăcerii și mai ales a unei tăceri active, atente la ce se întâmplă. Asta și ca exercițiu individual.

Pentru că, după părerea mea, una dintre cele mai importante misiuni pe care și le-ar putea asuma orice creștin, acum, este să încerce să înțeleagă. Nu strict problema pandemiei – și nu în primul rând sub aspectele ei medicale sau tehnice –, ci mai ales problema omului contemporan, problemele societății și ale bunei sau proastei ei funcționări. Iar aici clișeul „lumii păcătoase” care ar fi explicație universală pentru tot ce merge rău este absolut inutil. Avem nevoie de mai mult decât o explicație simplistă care să ne dea iluzia că am înțeles problema. Avem nevoie să înțelegem cu adevărat, să ascultăm cu multă atenție și să procesăm pe îndelete informațiile, semnele, realitatea.

Am putea tăcea iarăși în fața suferinței, renunțând măcar pentru o vreme la tonul culpabilizant la adresa societății. Manifestarea compasiunii ar fi mai umană și mai aproape de modelul lui Christos decât satisfacția abia mascată cum că lumea se duce pe copcă și noi am avut tot timpul dreptate. Nu cred că, în cheie creștină, ar trebui să simțim vreo satisfacție când lumea se dovedește a fi fragilă, înspăimântată, fără reper și fără soluții.

Cred că e șansa noastră, a creștinilor, să simțim durerea și drama omului ca fiind a noastră, ca fiind o povară pe care să o asumăm și cu care empatizăm în mod sincer. Creștinii pot fi un factor de coeziune, promotori ai solidarității și ai speranței. Dar vom reveni la asta.

Cred că e șansa noastră, a creștinilor, să simțim durerea și drama omului ca fiind a noastră, ca fiind o povară pe care să o asumăm și cu care empatizăm în mod sincer.

Am putea tăcea și ca să ne ascultăm ce am zis de-a lungul timpului. Să vedem ce tip de creștinism am promovat. Fiindcă acum morții sunt din toate taberele, nu-i ocolește pe niciunii. Am putea să ne revizuim unele declarații în lumina acestei noi realități.

Și cred că neapărat ar trebui să tăcem în privința unor verdicte categorice. Deja avem exemple penibile de creștini care au încercat să asocieze prezența coronavirusului cu diverse păcate (uneori chiar cu orientarea politică) în diverse zone ale lumii. Astfel de judecăți simpliste merită uitate și descurajate. Mai ales când ai deja pastori, preoți, medici și simpli cetățeni creștini morți în această molimă. A transforma pandemia în prilej de etalare a convingerilor politico-religioase este un gest regretabil.

Texttul integral poate fi citit pe siteul CONVERGENȚE, aici!