The Godfather Coda: crimă, politică și religie

Un articol de Armond White pentru National Review

Poate că filmele din seria The Godfather (n. trad. Nașul), regizate de Francis Ford Coppola, reprezintă într-adevăr epopeea noastră, a poporului american, expresia supremă a declinului spiritual al Americii, prin metafora familiei și a crimei, și implicit prin obsesia de a avea avere și de a deține puterea. Mai mult decât o saga a gangsterilor, povestea clanului Corleone a redus măreția visului național la o formă de tribalism, prezentându-se apoi trădarea și autodistrugerea acestei familii. Viziunea cinică asupra istoriei americane este înrădăcinată în istoria imigranților europeni – de la Borgia până la versiunile moderne ale familiilor de renume (Rockefeller, Kennedy, Bush, Clinton, Biden etc.). „Politica și crima sunt același lucru”, declară Michael Corleone (interpretat de Al Pacino) în The Godfather, Partea a III-a, vorbind ca pentru sine (în încercarea de a transmite un mesaj subtil, dar greu de perceput pentru fanii acestei serii, în majoritatea lor gangsteri violent-romantici prin excelență).

O parte din marea problemă a popularității acestei serii este că ne-a învățat să tolerăm corupția. Celebra replică „Trădarea este pretutindeni” (în original Treachery is everywhere), rostită de inamicul lui Michael, a devenit mai actuală ca oricând.

Reinterpretarea părții a treia din The Godfather, la împlinirea a 30 de ani de la lansarea filmului original The Godfather: Part III (1990) ar fi trebuit să fie suficient de oportună pentru a salva era COVID a cinematografiei, dar având în vedere golirea de conținut a filmelor și sărăcirea poveștilor pe care le înfățișează, cauzate de timpul excesiv petrecut în fața televizorului, filmul apare prea târziu. Viziunea complexă a regizorului nu a fost niciodată apreciată la justa ei valoare – nici chiar de el însuși, pentru că și-a modificat perspectiva inițială pentru a se putea potrivi cu negativitatea contextului actual. Secvența „mutilată” din deschiderea noului film arată cum i se spune lui Michael faptul că „în lumea de astăzi, se pare că puterea de a șterge o datorie este mai mare decât puterea de a ierta”. În varianta originală, se surprindea într-un mod autentic irascibilitatea personajului principal, specifică primelor două filme, în timp ce filmul din 2020 ajustează această ipostază, aducând în prim plan disperarea, deznădejdea profundă trăită de Michael, în încercarea de a face scena ceva mai potrivită pentru difuzarea la TV.

Scena inițială de la Catedrala Sf. Patrick din New York dovedea în mod indubitabil ipocrizia și vinovăția lui Michael. Se rememorează cele mai șocante două evenimente pe care le-am văzut vreodată în această serie: botezul prefăcut al lui Michael sau montajul masacrului („Te lepezi de Satana și de toate lucrările lui?”) și fratricidul lui Fredo. Moartea lui străbate ca un ecou narațiunea părții a III-a. Michael nu poate scăpa de vină sau de corupție; ajunge să corupă chiar și Vaticanul, unde Michael încearcă să încheie un acord financiar pentru a legitima statutul familiei sale.

În Partea a III-a, Coppola a recunoscut în cele din urmă această ipocrizie (și propria sa complicitate personală) prin mai multe scene care au înfățișat în mod categoric mărturisirea lui Michael. Această ispășire morală aseamănă seria The Godfather cu tragedia greacă. Căința lui este dramatică, dar necesară spiritual – în ciuda eforturilor culturii noastre seculare de a o respinge. (De aceea Partea a III-a este mai rar prezentată și de aceea mass-media a preferat mai degrabă să difuzeze The Sopranos, de la HBO).

Partea a III-a este acea declarație morală pe care lumea a așteptat-o timp de 16 ani. Acum, The Irishman se bucură de false elogii doar pentru a se arăta lumii că nicio lecție nu a fost învățată. Criticii i-au atribuit lui Scorsese tema adusă în prim plan de Coppola. Dar Coppola vede „fenomenul” filmului  The Godfather ca pe o adevărată operă și ni-l transmite ca atare. Ultima jumătate de oră îmbină în mod sublim o reprezentație a operei „Cavalleria Rusticana” cu un alt montaj al perfidiei ineluctabile a lui Michael. Rafinamentul cinematografic al lui Coppola și imaginile lui Gordon Willis își ating apogeul aici; filmul este o capodoperă postmodernă a punerii în abis.

Ni se înfățișează, cu alte cuvinte, dimensiunea artistică a corupției înrădăcinate, despre care cântă și fiul lui Michael într-un cântec sicilian (fundalul sonor The Godfather al lui Nino Rota), unul dintre versuri fiind „Sufletul meu plânge de durere. Nu are pace, ce noapte groaznică!”. Îl șochează pe Michael, a cărui mărturisire reală este unul dintre marile momente din istoria cinematografiei. Preotul său explică: „Mintea suferă, trupul strigă”.

Marlon Brando a interpretat faimosul prim film din seria The Godfather ca pe „o critică a capitalismului corporatist”, dar Coppola duce și mai departe această viziune. În partea a III-a, Coppola vorbește despre catolicism, pe care Michael îl numește „adevărata credință”, aspect ocolit în filmele anterioare. Această implicare personală este susținută și de alegerea fiicei lui Coppola, Sofia, în rolul Mariei, fiica lui Michael Corleone, o figură a sacrificiului și a ispășirii, imagine sugerată în egală măsură de totemurile statuilor religioase distruse sau de prăbușirea cadavrului arhiepiscopului. Pentru telespectatorii din noua generație, preocuparea lui Mary pentru afacerile lui Michael poate sugera, de asemenea, descendența tribală a lui Chelsea Clinton și a lui Hunter Biden. Deși redenumit The Godfather Coda, Partea a III-a ne duce înapoi în vremurile în care cinematografia însemna în egală măsură artă și politică, recăpătându-și astfel strălucirea de altădată.

Articol original: The Godfather Coda Mixes Crime, Politics, and Religion