Thierry Wolton. Învingerea coronavirusului, fără restrângerea libertăților pe termen lung: provocarea democrațiilor

Text publicat în premieră pe FIGARO/VOX, versiunea electronică a publicației Le Figaro.

Practica „fiecare pentru sine” a statelor pentru combaterea pandemiei mondiale este un indicator (revelator) atât al comportamentelor politice naționale, cât și al psihologiei anumitor decidenți. Faptul că China se simte jignită dacă vorbim de „virusul chinez” este o manifestare a naționalismului exacerbat pe care regimul l-a folosit de mai mulți ani pentru a mobiliza poporul, ca substitut pentru o ideologie comunistă defunctă.

La începutul secolului XX, Madrid nu a protestat când s-a vorbit de « gripa spaniolă» atunci când virusul provenea și din China.

La începutul secolului XX, Madrid nu a protestat când s-a vorbit de « gripa spaniolă» când virusul provenea și din China. Gestionarea crizei de sănătate de către Beijing este o bună ilustrare a practicilor unei țări totalitare: neutralizarea medicilor care spun adevărul, izolarea totală a orașelor și a regiunilor, cenzura consolidată, expulzări ale jurnaliștilor străini care nu se mulțumesc să reproducă propaganda oficială transformată în lecții de gestionare a crizei. Pretinzând că a învins virusul, regimul chinez se prezintă mai mult ca niciodată drept un model a cărui adoptare ar fi în interesul umanității întregi, «visul chinezesc»  al lui Xi Jinping.

Pretinzând că a învins virusul, regimul chinez se prezintă mai mult ca niciodată drept un model a cărui adoptare ar fi în interesul umanității

În Statele Unite, fanfaronadele obișnuite ale lui Donald Trump  vizavi de «știrile reale» au făcut să se piardă timp prețios, fapt pe care perpetua sa auto-suficiență (mulțumire de sine) încearcă acum să-l facă uitat. Pandemia scoate la iveală privarea unei mari părți din populație în materie de acoperire socială, pe care miile de miliarde anunțate nu o vor putea compensa. Ajutorul așteptat depinde atât de filantropie, practică puternic răspândită în națiune, cât și de guvernul federal. Americanii care nu cunosc statul asistențial (social) trebuie în marea lor parte să se descurce pe cont propriu, va fi interesant de văzut la ora bilanțului ce a putut aduce în plus sau în minus inițiativa individuală în raport cu mecanismele de solidaritate națională implementate mai peste tot în lume, mai ales în Europa. 

Tocmai în această încercare umană perspectiva unei uniuni pașnice a Statelor – caz unic în istorie – își arată limitele. 

Comunitatea Europeană a apărut într-o primă fază ca o birocrație fără suflet, cel puțin fără milă, ne răspunzând la strigătul de ajutor al italienilor. Răspunsul esențialmente economic la criza de sănătate a redus Europa la ceea ce este ea, o piață comună în care bunurile și fluxurile financiare par să conteze mai mult decât cetățenii. Solidaritatea europeană, atâta cât va fi existat vreodată, a fost făcută țăndări, fiecare stat gestionează criza în felul său, ignorând regulile comunitare în virtutea urgenței. Cât privește șefii de stat și de guvern, care vor fi făcuți responsabili față de alegătorii proprii, aceștia se preocupă extrem de puțin să pună în aplicare soluții comune cu țările vecine, preferând să se plieze pe bătrânul stat-națiune pe care Idealul european a renunțat de mult să-l înlocuiască. Tocmai în această încercare umanitară perspectiva unei uniuni pașnice a Statelor – un caz unic în istorie – își arată limitele.

Ezitările guvernului francez sunt la unison cu celebrul „în același timp” al șefului statului: să limiteze populația, în același timp să îi cheme la vot. Mesajul de sănătate a fost estompat, cum este cazul și altor decizii de la începutul cincinalului.  În loc de a-și recunoaște eroarea, autoritățile folosesc, prin urmare, mijloace coercitive aflate la dispoziție pentru a izola cetățeanul, agitat rând pe rând de aceste tergiversări. Acest lucru ar fi suficient pentru a înfuria francezii dacă frica legitimă de virus nu ne-ar obliga să ne supunem.

MARGINALIA îi mulțumește domnului Thierry Wolton pentru permisiunea de a publica acest text în limba română.

Regimurile puternice nu sunt mai bine înarmate decât altele pentru a învinge virusul, dar se prefac că au capacitatea aceasta. 

Democrația, care este, de regulă, garantul libertăților individuale, este schilodită peste tot în lume. Ca și în cazul războiului, statul suveran își arogă toate drepturile cu riscul de a șterge frontiera care există de obicei între statul de drept și statul autoritar. Putin, Ali Khamenei, Erdogan se amestecă în peisajul general și mulți sunt, fără îndoială, cei care invidiază regimurile puternice, care nu sunt mai bine înarmate decât altele pentru a învinge virusul, dar care fac să pară că au această capacitate. În ultimul său discurs, Macron a recunoscut că va exista un înainte și un după  coronavirus, acesta a început deja.

Efectul contrar al acestei crize de sănătate nu va afecta doar modul de organizare a globalizării, ci probabil și guvernarea acestei lumi, unică așa cum ne amintește pandemia, și nu neapărat în direcția vântului libertății. Deriva autoritară la care asistăm în toată lumea, pentru binele tuturor, se înțelege, riscă să submineze modelul nostru de societate. Experiența istorică dovedește cât de rar este ca statele să-și recapete puterile dobândite (și pierdute). Izolarea cetățenilor în numele securității, a bunăstării lor, este o cauză prea bună pentru a lăsa toată lumea să judece asupra acesteia, apreciază statele. Coronavirusul ne amenință nu numai viața, ci și modul în care trăim. A ști asta este deja o modalitate de a încerca o prevenire în acest sens.