Timpuri potrivnice

De-a lungul anilor, m-am întâlnit cu nenumărate cărți care au făcut să freamăte ceva în mine, nu printr-o valoare ieșită din comun, nici prin înțelepciunea transmisă, nici prin poziția lor distinctă în Canon. Aveau ceva ascuns în spatele punctelor de mai sus, sau, uneori, ceva viu și prezent chiar în absența atributelor care le-ar fi validat irevocabil. Mult timp am încercat să înțeleg ce au aceste cărți care stârnesc ceva adânc și cald în mine, până când mi-am dat seama că poate tocmai în asta rezidă farmecul lor. În urma lecturii, senzația fremătătoare nu persista mai mult de câteva zile, însă ideile și cartea în sine rămâneau în mintea mea, zburătăcind dintr-un colț într-altul, fără să își găsească locul potrivit. Dacă mintea ar fi un dulap, aș putea spune că, pentru majoritatea lecturilor, am câte un sertar pe măsură, frumos tapițat, pentru lecturile clăditoare, sau rece și umed, pentru lecturile făcute cu de-a sila. Însă cărțile pe care tocmai le-am descris rămân pierdute undeva între sertare, de unde transmit ocazional vibrații mărunte, care par să atragă atenția asupra faptului că nu le-a fost găsit încă un sens (nu știi ce să faci cu noi…).

Se întâmplă uneori ca ele să își găsească locul odată cu vremea, cu cât cunoști și înțelegi mai multe. Asta e firesc și nu are nimic special, fiindcă este o urmare naturală a maturizării minții. Există, totuși, și un alt fel de deznodământ, mai rar și mult mai savuros. Este vorba de punctul de întâlnire dintre două cărți. Momentul în care o lectură care ți-a rămas în minte și o carte pe care tocmai o citești se ating și din contactul lor se îmbogățesc reciproc de sens – acesta este unul dintre cele mai frumoase stadii ale uceniciei intelectuale. Spun ucenicie fiindcă în acest punct mă situez eu în calitate de tânăr învățăcel; nu aș putea să îmi imaginez senzația pe care o resimte un creator atunci când poate genera ceva de valoare. Cu siguranță trebuie să fie un moment mult mai înălțător.

Pentru a nu mă întrece în abstracțiuni, aș vrea să trec la cele două cărți a căror întâlnire recentă a fost atât de roditoare, încât a inspirat și aceste rânduri. Acum câteva luni am descoperit în bibilotecă o carte scrisă de Alberto Manguel, bărbatul care, între 1964 și 1968, i-a citit lui Jorge Luis Borges atunci când acesta a început să aibă mari dificultăți de vedere. Manguel a tradus enorm, a scris articole și a editat numeroase volume, dar în primul rând a fost și este un mare cititor. Din anul 2000, el și familia sa, alături de cele 30.000 de cărți ale sale, locuiesc într-o veche casă parohială din regiunea Poitou-Charentes din Franța. Cartea se numește Biblioteca nopții și este declarația de dragoste pentru cărți și biblioteci a unui om a cărui viață a fost intim legată de acestea încă de la început.

Cu câtă bucurie am descoperit rândurile care descriau dragostea pe care le-o poartă cărților! Chiar și cele pe care nu le-a citit și poate nu va avea timp să le citească, fiindcă îi sunt dragi și dacă, în conținut, ele rămân un mister. Este aceeași dragoste cu care un personaj dintr-un film văzut acum foarte multă vreme mângâia pentru câteva clipe prima pagină a cărții înainte să o înceapă, iar la sfârșit o și strângea la piept. Orice aș încerca eu să spun pălește în fața textului original:

Stau noaptea în bibliotecă și privesc, la lumina lămpilor, implacabilul plancton de praf ce se desprinde de pe pagini și de pe pielea mea, care, oră de oră, își leapădă veșmintele uscate, încercând, zadarnic, să înfrângă timpul. Îmi place să îmi imaginez că, în prima zi după ce voi fi murit, biblioteca și cu mine ne vom fărâmița împreună, astfel încât să fiu alături de cărțile mele chiar și după ce nu voi mai fi. Adevărul e că nu îmi amintesc de vreo perioadă în care să nu fi trăit înconjurat de cărțile mele.

Ei bine, după ce mi-a umplut inima de încântare când am descoperit că există oameni care iubesc atât de sincer cărțile și mi-a inspirat un vis pentru bătrânețe (acum îmi doresc și eu un conac în Franța unde să îmi adăpostesc biblioteca), cartea lui Manguel mi-a rămas în minte într-o plutire ușoară, fără finalitate. A trecut ceva vreme, cu suficiente lecturi bune care să le eclipseze pe cele de nevoie, și am ajuns la lucrarea magistrală a lui Allan Bloom, Criza spiritului american.

Mă voi lega de un singur capitol din cartea lui Bloom, fiindcă ea este atât de relevantă și de complexă încât trebuie citită și recenzată meticulos, de-a fir a păr. Este vorba de partea în care el analizează evoluția (mai propriu spus, involuția) generațiilor de studenți cu care a lucrat de-a lungul carierei sale. Încearcă să înțeleagă și să explice fenomenul care a dus la actuala stare, deprimant de precară, în care se află studenții și universitatea. De la lipsa de educație morală din familie, la ideologiile care fac ce vor cu mințile naive ale tinerilor și până la muzica pe care o ascultă, Bloom tratează și tema lecturii și relației pe care o au studenții cu cărțile. Relație care este, în fond, inexistentă. Scrie el:

În orice caz, oricare ar fi cauza, studenții noștrii și-au pierdut obișnuința și gustul de a citi. Încă nu au fost învățați cum să citească, nici nu așteaptă de la lectură o plăcere sau o ameliorare.

În acest articol nu îmi propun să explorez perspectiva socială și pedagogică pe care o dezvoltă filosoful american, ci migrez, din înclinație personală, înspre celălalt aspect adus de el în discuție, anume tovărășia cu cărțile (noțiunea de cărți ca tovarăși le este străină). Acesta este punctul de întâlnire dintre cele două volume, momentul frumos pe care l-am descris mai sus. În momentul în care am citit la Bloom despre felul în care se raportau oamenii din trecut la cărți, punându-l în contrast cu felul în care o fac astăzi, cartea și viața lui Manguel mi-au revenit fulgerător în fața ochilor. Volumul și-a găsit sensul prin legătura sa cu celălalt. Filosoful american descrie cu căldură felul în care studenții ar trebui să se lase pătrunși de lectură, să descopere în ea modele care să îi ridice din platitudinile vieții mundane, să se îmbogățească psihologic și spiritual, să crească. În lipsa lecturii, perspectiva omului este mărginită fiindcă este lipsită atât de conștiința adâncurilor, cât și a înălțimilor. Manguel, pe de-o altă parte, întruchipează milimetric arhetipul cititorului, studentului pasionat și inteligent. Pe cât deplânge Bloom obtuzitatea psihologică a studenților, pe atât este de strălucitor exemplul din Biblioteca nopții.

Este foarte greu să scrii despre lectură, fiindcă ești primejduit la orice pas de clișee la limita kitsch-ului. S-a scris mult pe tema aceasta, motiv pentru care textul acesta este mai aproape de o confesiune decât de o analiză complexă, iar rolul său a fost acela de a împrospăta, pentru câteva minute, amintirea acelor vremuri și acelor oameni care știau cum să prețuiască o lectură chiar dacă nu se regăsește pe o listă de specialitate, doar pentru bucuria de a se împărtăși de fascinantul celălalt.

Poetul roman Ovidiu a spus un lucru mare: „Iar dacă timpurile îți vor fi potrivnice, vei fi singur”. Iar atunci când ești singur, îți poți găsi alinarea în cărțile unor oameni care au simțit la rândul lor că timpul le-a fost potrivnic. Cred cu tărie că este posibilă o prietenie, bineînțeles că într-o formă metaforică, cu scriitori morți de secole, fiindcă lectura este comunicare generoasă din partea lor și regăsire bucuroasă din partea noastră.