Tudorel Urian: Cine se teme de Codruța Kövesi

Aflat, în chip firesc, în umbra Brexit-ului, blocajul produs la nivelul Uniunii Europene de refuzul Parlamentului European și al Comisiei Uniunii Europene de a se pune de acord asupra desemnării viitorului procuror european nu are aproape niciun ecou în marea presă europeană. Cu excepția presei din România unde chestiunea ține capul de afiș al acutalității, informațiile legate de negocierile eșuate dintre cele două structuri ale UE sunt mai degrabă ignorate. M-am uitat în presa franceză de săptămâna aceasta care nu acordă niciun spațiu chestiunii, chiar dacă unul dintre candidații rămași în cursă este din această țară. În România situația este privită ca o finală de Grand Slam în care joacă Simona Halep. Toată lumea (mă refer la opinia publică) dorește cu ardoare să câștige Laura Codruța Kövesi, nimeni nu are habar cine este adversarul ei, dacă are calități sau vulnerabilități în raport cu funcția la care aspiră. E drept, nici nu e treaba publicului să analizeze candidații, ăsta e rostul specialiștilor, care s-au pronunțat deja în favoarea Codruței Kövesi. Lucrul care ar trebui să dea însă serios de gândit, dincolo de candidați este blocajul instituțional creat prin conflictul fără precedent dintre Parlamentul European și Comisia Uniunii Europene. Ostilitatea tot mai fățișă dintre cele două instituții, care se poate repercuta în multe alte domenii, este o bombă la temelia Uniunii Europene. Ea reproduce la scară macro, mecanismele care au dus la transformarea României într-un stat eșuat, în care conflictele dintre legislativ și executiv, pe deoparte, puterea judecătorească și Președintele României, de cealaltă, aproape au distrus țara.

La nivelul Uniunii Europene, Parlamentul European este un soi de chintesență a parlamentelor naționale (chiar dacă reprezentarea fiecărei țări poate să difere în intern și în exterior, dar membrii săi sunt aleși pe principiul alegerilor pentru parlamentul național), iar Comisia Uniunii Europene reprezintă guvernele statelor naționale, cele care trebuie să aplice la nivelul fiecărui stat membru deciziile care se iau în statele Uniunii. Știind care sunt atribuțiile comisarului european (în principal, depistarea fraudelor cu fonduri europene) se vede foarte clar care este esența conflictului. În fiecare stat membru al Uniunii Europene, primul suspect în legătură cu malversațiuni legate de fonduri europene este guvernul. El are logistica și responsabilitatea utilizării acestora, pe el se va pune lupa viitorului procuror european. Or, chiar și țări care nu au în specificul național furtul și corpuția, precum România, după cum au anunțat chiar la Bruxelles premierul Dăncilă și ministrul Justiției, Tudorel Toader, în momentul în care pot decide, dacă activitatea lor va fi controlată de un căpcăun gata să verse sânge nevinovat, cum a fost prezentată Laura Codruța Kövesi de către emanațiile PSD-ALDE la Bruxelles sau de un funcționar francez, onest, bonom, poate puțin aerian, împăciuitorist (imaginea creată lui Jean-François Bohnert,contracandidatul ei), poate că e mai sănătos să aleagă varianta soft. Chiar și pentru țări care nu aderă la proiecte de tip programul de guvernare al PSD, menite să le transforme în paradisuri infracționale.

Cum Parlamentul European are toate argumentele profesionale și etice pentru a-și susține candidatul (pe doamna Kovesi, care între timp a fost, în România, ținta unor abuzuri de neimaginat pentru Europa secolului XXI, fiind la un pas de arestare pe baza unor dosare cusute cu ață albă de către o structură juridică de tip inchiziție, înființată ad-hoc, fapt dovedit de ICCJ), este greu de crezut că acesta va putea să cedeze fără ca prin aceasta să primească o cruntă lovitură de credibilitate. Care este ieșirea din impas?

Dacă luăm drept referință situația din statele naționale, cuvântul parlamentului ar trebui să prevaleze. Guvernele naționale sunt învestite de parlament și tot parlamentul poate să le demită prin moțiune de cenzură. Așa că guvernele nu prea au cum să se opună voinței parlamentului. Fiind vorba de o situație transnațională, în care compoziția politică a Parlamentului European poate să difere de cea a parlamentelor naționale, în vreme ce COREPER reprezintă guvernele rezultate din aritmetica electorală internă, mecanismul nu este fezabil. Atunci, în situația în care la nivelul statelor membre pozițiile rămân inflexibile și în contradicție cu cele ale Parlamentului European, o soluție ar fi introducerea în ecuație a unei a treia instituții, de arbitraj. Aceasta ar putea fi, pragmatic,  Consiliul European (alcătuit din șefii statelor membre, care să voteze simplu pentru unul dintre cei doi candidați) sau vreun echivalent al Curților Constituționale din statele membre, un organism specializat în conflicte între instituțiile europene care să funcționeze în ineriorul sau chiar deasupra Curții de Justiție. Acesta nu există în momentul de față, așa că va mai dura o veșnicie până să devină funcțional.

Uniunea Europeană este clădită pe niște valori, înscrise în pnctul 2 al Tratatului UE și, teoretic acceptate de toate statele membre. Prin deranjul creat cu ocazia desemnării Procurorului European, România a scos la iveală niște clivaje etice imposibil de imaginat cu ceva vreme în urmă, fapt în măsură să fragilizeze și să pună sub semnul întrebării viitorului Uniunii, într-un moment în care Brexit-ul a produs deja o fisură majoră. Uniunea va trebui să-și ia repede măsuri de siguranță. O va face, cu siguranță, imediat după clarificarea Brexit-ului și vor fi dure. Cine are de câștigat din această destabilizare, să sperăm, temporară, a UE? Cu siguranță, marile ei rivale Rusia (în primul rând, dată fiind proximitatea geografică), China și SUA. Cine va avea de pierdut? În mod cert, România, care a devenit portdrapelul acestei lupte împortriva valorilor și intereselor europene.