Tudorel Urian. Noi și rușii

Oarecum eclipsată de decizia președintelui Klaus Iohannis de a se opune încă o dată titularizării Olguței Vasilescu în fotoliul de ministru al dezvoltării, joi, 7 februarie 2019, a apărut informația că Ministerul Apărării al Federației Ruse a solicitat Statelor Unite ale Americii să distrugă sistemele balistice MK-41, instalate în România, a căror existență ar încalca Tratatul INF, fapt care, chipurile, ar sta la baza inițiativei Rusiei de a implementa sisteme de rachete cu rază medie de acțiune, dotate cu focoase nucleare, apte să lovească orașe europene. Deși este o dispută între ruși și americani, cum baza de la Deveselu se află în România, nu foarte departe de București, ideea nu poate să ne lase indiferenți. Mai ales că ea vine pe fondul unei vulnerabilizări evidente a capacității de apărare a României, prin politica de discreditare și subfinanțare a serviciilor secrete și distrugere a justiției.

Poate surprinzător, primul care a reacționat a fost ministrul nostru de externe, Teodor Meleșcanu. Într-o atentă țesătură de calp limbaj diplomatic, acesta a anunțat că va prezenta o poziție a României după ce se va consulta cu aliații din cadrul NATO. Desemnarea lui Meleșcanu drept purtător de cuvânt în această chestiune a fost, foarte probabil, determinată de dovedita sa capacitate de a nu comunica nimic în vorbe iscusite, evitându-se astfel vestitele gafe ale miniștrilor PSD care, în ultimii ani, au pus constant România în poziții stânjenitoare. Pentru că, în mod normal, într-o chestiune militară de o asemenea importanță, care vizează relația Rusia-SUA, dar în care, fie și indirect, România este un actor important, cel care ar fi trebuit să vorbească ar fi fost mai degrabă ministrul apărării decât ministrul de externe. De altfel solicitarea Rusiei de distrugere a bazei de la Deveselu  a venit de la Ministerul Apărării al Federației Ruse, nu de la Ministerul de Externe. Or ministrul apărării, Gabriel Leș a șocat în acest început de an prin câteva decizii aiuritoare. Blocarea, prin atacarea în instanță a decretului președintelui Klaus Iohannis, prin care potrivit legii i se prelungea cu an mandatul șefului Statului Major al Apărării, generalul Ciucă. Aceasta, în condițiile în care propunerea înaintată în CSAT de ministrul Gabriel Leș, la sfârșitul anului trecut, cu trei zile înainte de expirarea mandatului generalului Ciucă, nu întrunea condițiile legale. Tot ministrul Gabriel Leș a blocat achizițiile de armament (în principal cumpărarea celor patru corvete, prin contestarea licitației) și, ca rezultat direct, România nu a fost capabilă să cheltuie cele 2% din PIB destinate înzestrării armatei, încălcându-și astfel obligația asumată în fața partenerilor din NATO și cuprinsă în bugetul de anul trecut. Foarte probabil, banii respectivi au fost cheltuiți în cu totul alte scopuri.

Privite cu o oarecare răceală, din afară, toate aceste decizii sugerează mai degrabă o ostilitate scrâșnită față de aliații noștri (ca să utilizez expresia folosită de Teodor Meleșcanu), decât un parteneriat loial. Cel puțin la nivelul decidenților politici din fruntea armatei, pentru că, despre competența și loialitatea militarilor români pe teatrele de luptă ale NATO, toate semnalele sunt de admirație și respect.

Semnalele politice transmise de la vârful politic al armatei nu sunt decât o prelungire a semnalelor politice date de România la nivelul Uniunii Europene. Chiar dacă printr-un algoritm  de reprezentare a statelor membre, România deține astăzi președinția Consiliului Uniunii Europene, semnalele pe care le transmite țara noastră la Bruxelles sunt din ce în ce mai acide – să nu spun, ostile – la adresa partenerilor occidentali. România continuă să cocheteze cu mutarea ambasadei țării noastre din Israel la Ierusalim, în ciuda deciziei luate și anunțate la nivelul UE, că toate ambasadele statelor membre vor rămâne pe actualele lor amplasamente, la Tel Aviv. România, țara care deține președinția Consiliului Uniunii Europene, nu îl  recunoaște cel puțin deocamdată, ca președinte al Venezuelei pe Juan Guaidó, așa cum au făcut-o deja Statele Unite, Canada și 19 state ale Uniunii Europene, inclusiv motorul Uniunii, Germania și Franța. Or, din calitate de țară care prezidează Consiliul UE, România ar fi avut datoria să se afle în prima linie. Ar fi dat un semnal excelent pentru coeziunea Uniunii, clamată ca prioritate a președinției românești. Mai ales că nu ne-ar fi costat nimic. De partea cealaltă, principalel state care continuă să îl recunoască pe dictatorul Maduro sunt Rusia și China. De unde provine ezitarea României? România se opune numirii Laurei Codruța Kövesi în funcția de Procuror European, chiar dacă, inclusiv Germania și Franța, țări care au candidați proprii, ar fi dispuși să o susțină. Este culmea rușinii pentru conducătorii acestei țări. Decizia este cu atât mai scandaloasă  cu cât Tudorel Toader și demnitarii români se plâng de corupția din Germania și Franța și cer tratament egal între toate statele Uniunii. Or, eventuala numire a Laurei Codruța Kövesi exact asta ar putea să asigure: tratament egal în tratarea corupției în toate statele Uniunii. Dar Tudorel Toader, Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu înțeleg prin „tratament egal” nesancționarea faptelor de corupție, nu sancționarea ei peste tot cu determinarea dovedită la noi de Laura Codruța Kövesi. România s-a pronunțat deschis și împotriva sancționării, prin tăierea fondurilor europene, țărilor care nu respectă statul de drept. În ciuda faptului că premierul Dăncilă clamează cu putere la Bruxelles că România respectă statul de drept și că pune pe primul plan drepturile cetățeanului, ea se arată suspect de mărinimoasă și cu statele care nu respectă statul de drept. Ce putem înțelege de aici?

Dincolo de ipocrizii și dublu limbaj, menite să camufleze intențiile reale, toate acestea sunt fapte verificabile. O întrebare veche de mii de ani, Cui prodest?, ne poate lămuri instantaneu ale cui interese servesc guvernanții noștri de azi. Cu siguranță, nu ale acelei părți din populația României care, din decembrie 1989 încoace, visează la un destin occidental al țării noastre, în interiorul Uniunii Europene și al NATO!