Tudorel Urian. Otrava dulce a democrației românești

În anul 1861, John Stuart Mill a publicat Considerations on representative governments[1] o adevărată Biblie a organizării și funcționării unei democrații moderne. Este o carte care ar trebui citită, obligatoriu, de toți cei care au o îndeletnicire legată într-un fel sau altul de politică. Unele dintre opțiunile lui John Stuart Mill sunt tributare timpului său, altele sunt pur și simplu discutabile, dar simpla raportare lucidă la raționamentele sale, la viziunea sa asupra democrației, chiar și prin detașare, pot face pe oricine să înțeleagă substanța democrației, monumentala construcție ideatică pe care se întemeiază, generozitatea principiilor pe care le întrupează. Citind-o astăzi într-o țară precum România aflată într-o derivă democratică tot mai accentuată, se pot vedea cu precizie punctele de rezistență în care democrația românească a fost minată și care au dus la sentimentul de șubrezire pe care îl simțit astăzi atât de acut. Voi aduce astăzi în discuție doar unul dintre ele pentru că este mai ușor de înțeles de către toate categoriile de cititori.

Una dintre primele măsuri luate de USL, imediat după alegerea noului președinte al României a fost triplarea peste noapte a salariilor demnitarilor politici. Pus să comenteze această măsură, să-i spunem, blând, șocantă, președintele Klaus Iohannis a răspuns cu aerul cel mai firesc că este o măsură „înțeleaptă”. Dacă l-ar fi citit pe John Stuart Mill, Președintele României ar fi putut să constate că nu este chiar atât de înțeleaptă, mai ales că de la luarea ei (anul 2015) încoace, discuțiile despre mărirea îndemnizațiilor demnitarilor politici sunt mereu de actualitate, iar ordonanțele de urgență pe această temă se țin lanț. Măsura este discutabilă, nu sunt neapărat din considerente economice sau morale, chiar dacă și acestea contează, ci din însăși perspectiva funcționării democrației. Scrie John Stuart Mill, iar noi, cunoscând evoluțiile din societatea românească a ultimilor patru ani, putem să îi dăm sau nu dreptate: „Ideea că existența salariului de parlamentar ar avea avantajul că mărește numărul de candidați dintre care se poate alege este iluzorie. Nicio remunerație pe care s-ar putea gândi cineva să o prevadă pentru acest post nu i-ar atrage pe aceia care sunt angajați serios în alte profesii lucrative cu perspectiva de a avea succes în ele. A fi membru al parlamentului ar deveni, așadar o ocupație în sine, îndeplinită ca și alte profesiuni, în primul rând în vederea recompenselor pecuniare și suferind influențele courpătoare ale unei ocupații esențialmente precare. Ocupația de parlamentar ar deveni obiect al dorinței unor aventurieri de joasă speță; iar cei 658 de indivizi aflați în funcție, împreună cu cei de zece sau de douăzeci de ori mai mulți aflați în așteptare, ar licita neîncetat pentru a atrage sau pentru a păstra voturile alegătorilor, promițându-le tot felul de lucruri, cinstite sau necinstite, posibile sau imposibile, rivalizând între ei pentru a da satisfacție celor mai josnice sentimente și celor mai ignorante prejudecăți ale celei mai vulgare părți a mulțimii”. E corect sau e greșit ce scrie, vă las să judecați singuri. Dar e bine să ne gândim cu seriozitate și să căutăm argumente pro și contra. Vă repet, sunt considerații scrise la 1861, sau, dacă preferați, pe vremea când Mihai Eminescu avea 11 ani.

Am încercat la vremea respectivă și ulterior, în emisiunile de la Realitatea tv la care am fost invitat să pun în discuție această problemă, dar de fiecare dată mi s-a răspuns abrupt că e abordare „populistă” sau că sunt idei de secolul al XIX-lea, așa că s-a  trecut repede la stricta actualitate.

Mă veți întreba, cu siguranță, ce soluții ar fi, pentru că nimeni nu este nebun să-și piardă vremea într-o ocupație cronofagă, din care să nu câștige nimic. O soluție o oferă chiar John Stuart Mill: o subscriție publică a celor din colegiul în care a fost votat parlamentarul respectiv. În felul acesta el ar trebui să dea socoteală în fața oamenilor pe care îi reprezintă și care, în funcție de prestația sa, pot sau nu să îi prelungească subvenția pe durata mandatului. Cum nu toată lumea (ba cred că foarte puțină), ar fi dispusă însă să plătească lunar o sumă de bani pentru a-și întreține parlamentarul ales (deși sunt convins că sumele pe individ nu ar fi deloc de speriat), ar mai fi soluția ca din bugetul de stat să li se plătească un salariu rezonabil, adaptat la condițiile de viață din România. Adică, schimbând ceea ce este de schimbat, revenirea la realitatea de dinainte de venirea USL la putere. Oricum, politicienii ar trebui să fie ultima nu prima urgență a unei țări, atunci când vine vorba de creșteri salariale.

[1] Despre guvernarea reprezentativă, trad și note de Mona Mamulea și Ovidiu G. Grama, Editura All, 2016.