Tudorel Urian. România, încotro?

Șase  știri au marcat prima jumătate a lunii iulie. Iată-le, expuse în ordinea derulării lor: 1.Demiterea șefei DNA, Laura Codruța Kövesi; 2. PNL a depășit PSD în sondajele de opinie 3. Contestarea liderului PNL, Ludovic Orban, de către Alina Gorghiu, Cristian Bușoi și alți foști membri USL; 4. Decizia ALDE de a nu susține o OUG pentru amnistierea și grațierea unor fapte de corupție; 5. Promisiunile aberante ale executivului, un adevărat potop de lapte și miere revărsat peste România; 6. Renunțarea guvernului la a mai emite OUG privind amnistierea și grațierea unor fapte de corupție. Luate separat, toate aceste știri, apărute într-un interval foarte scurt de timp, te înfurie sau îți dau speranță, dar nu luminează situația în care ne aflăm. Totul capătă sens în momentul în care încercăm să le privim unitar. Iar elementul care le leagă are mai multe nume și prenume: Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu.

Dar să o luăm cu sfârșitul, ca în anumite filme thriller: mesajele hiperpopuliste lansate de Darius Vâlcov și Viorica Dăncilă sugerează un singur lucru: că PSD e gata să abandoneze puterea și dorește să lase niște grăunțe de speranță, care să rodească, ulterior, în mintea electoratului și să fie principalele ținte de atac la adresa echipei care urmează să se instaleze. O poveste despre „cum ar fi fost dacă am fi rămas noi la guvernare”, numai bună pentru a-i face pe oameii tot mai săraci să viseze frumos și, eventual, să-i ajute să opteze în vederea viitoarelor confruntări electorale. PSD știe că nimeni nu va putea îndeplini aceste promisiuni, în dezastrul economic în care a scufundat România, dar și că va putea pune neîndeplinirea lor în cârca nepriceperii altora, care vor veni după ei la guvernare.

Această aproape resemnare a PSD în fața ideii de a pierde puterea nu poate avea drept cauză decât evidenta tendință a președintelui senatului de a schimba barca politică. Călin Popescu-Tăriceanu are multe defecte, dar nimeni nu îi poate contesta simțul politic. Chiar dacă încă se chinuie să joace la ambele capete, este tot mai clar pentru el că barca actualei puteri ia apă, iar salvarea nu îi poate veni decât de la fostul său partid, PNL. Probabil printr-o negociere agreată de președintele țării și-a anunțat disponibilitatea de a face acest salt, dar cu unele condiții: prima, văzută și ca semn de bunăvoință, ar fi putut fi demiterea doamnei Kövesi, rezolvată instantaneu de șeful statului. Apoi niște funcții în PNL, parlament și guvern. Aici, Ludovic Orban putea fi o piedică. Iar președintele dă semne că ar putea să rezolve în chip pragmatic și această chestiune.
Se știe că  primele opțiuni ale lui Klaus Iohannis pentru conducerea PNL au fost chiar contestatarii lui Ludovic Orban. Alina Gorghiu a fost cea desemnată de Klaus Iohannis să preia conducerea partidului după accederea sa în funcția de Președinte al României, iar Cristian Bușoi a fost candidatul recomandat de șeful statului chiar în disputa cu Ludovic Orban pentru conducerea PNL. De aici încolo totul decurge logic (trecerea PNL peste PSD în sondajele de opinie și în aritmetica parlamentară, precum și refuzul ALDE de a semna ordonanța de urgență, vitală libertății lui Liviu Dragnea). Revenit în PNL, Tăriceanu va încerca, probabil, cu sprijinul lui Klaus Iohannis, să devină principalul factor de influență în partid (Alina Gorghiu l-a și recomandat, chiar în epoca în care PNL și ALDE erau inamici politici drept cel mai bun prim-ministru din istoria României „postmoderne”) și să aducă stabilitate în viața politică românească, prin menajarea intereselor (juridice, economice) opoziției. Dincolo de retorica de zi cu zi, legăturile dintre Klaus Iohannis și Călin Popescu-Tăriceanu sunt mult mai strânse decât par la prima vedere. Să nu uităm că Tăriceanu a fost prim-ministru în anul 2007, când Sibiul, al cărui primar era Klaus Iohannis, a devenit capitală culturală eruopeană. Iar sprijinul financiar al guvernului pentru acest program a fost unul foarte consistent. Mai mult, comisarul desemnat de Călin Popescu-Tăriceanu personal să se ocupe de buna derulare a programului Sibiu, capitală culturală europeană, și aflat în subordinea sa directă, a fost Sergiu Nistor, consilier de bază al lui Klaus Iohannis, de la preluarea mandatului de Președinte al României până în prezent. De aceea, mi se pare foarte posibil ca o eventuală revenire în PNL a lui Călin Popescu Tăriceanu să vizeze, la capătul negocierilor, chiar un viitor post de prim-ministru.

O asemenea ipoteză nu poate fi de neconceput nici pentru PSD. Acest partid l-a mai susținut o dată, chiar pe Călin Popescu-Tăriceanu, pentru postul de premier, chiar dacă, oficial, PSD se afla în opoziție. Cu Tăriceanu la butoane, ca reprezentant al PNL, PSD ar avea certitudinea că România a devenit o țară stabilă, din care „statul paralel” a fost exclus, și, așa cum sugera Darius Vâlcov, toată lumea ar avea de câștigat. Ideal, din punctul lor de vedere, ar fi ca pe scena politică să mai existe doar două partide, PSD (așa cum îl știm) și PNL (dominat de Tăriceanu, Gorghiu și Bușoi), care să alterneze la putere, dar cu respect pentru adversarii politici, de ale căror interese economice și juridice să nu se atingă și cu grijă pentru stabilitatea sistemului. Puterea și Opoziția ar fi într-un război de tip Pepsi vs. Coca-Cola, cu dojeneli de fațadă pentru public, dar fără ca punctele cu adevărat nevralgice să fie vreodată atinse și într-o perfectă solidaritate în fața organismelor internaționale. Până la urmă, ar fi victoria deplină a ideii lui Dan Voiculescu, autorul nemuritoarei „analize” USL, ideea care l-a îngenuncheat pe Băsescu Traian.

În aceste condiții, „Marea amnistie” din anul centenarului ar putea și trebuie să devină corolarul acestei noi și, poate, definitive, concordii naționale.

Se pare însă că foștii PDL-iști au înțeles, în sfârșit, capcana în care au intrat și au găsit explicația pentru nesfârșitele defecțiuni ale PNL la toate voturile din parlament pentru legile esențiale ale unui sistem cu adevărat democratic. Aceștia au de ales între a-și impune voința și oamenii la nivelul PNL în vederea realizării unei opoziții reale și sănătoase la actuala putere, și părăsirea în grup a actualei formațiuni, în încercare de coagulare a unei a treia forțe politice, împreună cu USR, PMP și formațiunea lui Dacian Cioloș. Din punctul meu de vedere, aceasta ar fi singura variantă câștigătoare pentru interesele reale ale României!