Tudorel Urian: Schimbarea la față a PSD

Joi, 20 decembrie 2018, ziua în care Timișoara își celebra cei 29 de ani de la data în care s-a autodeclarat oraș liber de comunism, PSD a oficializat, practic, instaurarea democrației iliberale în România. Măștile au fost date jos, falsa smerenie a Vioricăi Dăncilă din momentul discutării în Parlamantul European a rezoluției privind statul de drept în România a fost aruncată la coș, tot veninul și ticăloșia semidoctă ale guvernanților au ieșit cu furie la suprafață. Două evenimente petrecute în această zi, ambele având-o în centrul lor pe Viorica Dăncilă, au prilejuit acest moment al adevărului în privința politicii PSD pentru perioada imediat următoare: votul pentru moțiunea de cenzură inițiată de opoziție și ședința de guvern, în care urma să se discute o OUG privind supraimpozitarea multinaționalelor și băncilor care activează în România. Dincolo de conținutul politic și economic propriu-zis al celor două momente, liderii PSD au expus public o violență de limbaj și de atitudine, cu totul nespecifică unui stat al Uniunii Europene, semn al îndepărtării certe, inclusiv de cutumele comportamentale minimale ale unei democrații.

A sărit în ochi atitudinea ireverențioasă, asumat ostilă, la adresa șefului statului. Președintele României, omul cel mai legitim al politicii românești din perspectiva celor 6, 5 milioane de voturi directe, obținute la ultimele alegeri, a fost jignit ca la ușa cortului de persoane condamnate penal sau care au dovedit în ultima vreme grave deficiențe politice și chiar de exprimare corectă în limba maternă. Dreptului său constituțional de a participa la ședința de guvern i s-a răspuns mitocănește de către infractorul Liviu Dragnea („Eu în locul Vioricăi Dăncilă nu l-aș fi lăsat să intre nici măcar în curtea guvernului”) și obraznic de către agramatul premier al României, care, cu textele Constituției puse pe masă de Președintele României l-a invitat, practic, pe șeful statului să părăsească Palatul Victoria după prima parte a ședinței de guvern. Dincolo de evidentul conflict constituțional, nu se poate să nu ne amintim de atitudinea smerită, mieroasă, a acelorași personaje, din momentul în domnul Klaus Iohannis a anunțat grăbit că s-a decis să mai acorde o șansă PSD desemnând-o pe agramata Viorica Dăncilă premier, deși nici o prerogativă constituțională nu îl obliga să ia această decizie.

Ședința camerelor reunite, în care s-a discutat moțiunea de cenzură, a fost condusă de inenarabilul Florin Iordache, cel a cărui demitere din funcția de vicepreședinte al Camerei Deputaților fusese votată de plen cu câteva zile înainte, vot nerecunoscut de cel în cauză în urma unor tumbe pe chestiuni procedurale și a unei eroice încleștări, la propriu, de brațele fotoliului de lider. De această dată, mult mai sigur pe el, domnul Iordache a condus ședința cu un aplomb vecin cu nesimțirea, tăind pur și simplu microfonul reprezentaților opoziției, atunci când criticile lor la adresa puterii deveneau prea aspre. Cu o dexteritate de DJ oligofren, domnul Iordache a mixat toate discursurile opoziției, astfel încât în sală și în casele românilor să se audă doar ceea ce considera domnia sa că merită reținut. Inclusiv un fost Președinte al României a fost supus acestui montaj dement și nu pot să nu mă întreb cum ar fi reacționat americanii dacă vreunul dintre foștii lor președinți (Bill Clinton, George W. Bush sau Barack Obama) ar fi suferit în Congresul SUA un asemenea afront. Mai mult, pentru ca totul să stea cât mai departe de ochii și urechile publicului, postul public de televiziune nu a transmis dezbaterea, iar cele private au dat-o, în multe momente, cu sonorul obturat de banalele interpretări hermeneutice ale analiștilor de serviciu.

În sfârșit, președintele Camerei Deputaților, Dragnea Nicolae Liviu, care, în ultima vreme, combină cu oarecare stângăcie pititul departe de ochii lumii cu declarațiile obraznice de după gard, a lansat niște amenințări în stil mafiot firmelor multinaționale și băncilor străine cu reprezentanțe în România în ideea de a plăti fără să comenteze „Impozitul pe lăcomie”.  Un fel de taxă de protecție. Cu siguranță este vorba de lăcomia lui Liviu Dragnea și a ciracilor săi din PSD care tocmai și-au mărit din nou, de sărbători, salariile, fără să fie convinși că vor avea bani să le plătească. Faptul că acest impozit va produce un dezastru în economie și în nivelul de trai al populației (bunurile și serviciile pentru populație se vor scumpi în cascadă, și alte țări care au trecut printr-o asemenea experiență – Ungaria, Slovacia, unde acest impozit a fost de mai puțin de 1%, față de România unde se propune 3% – au suferit într-o primă fază un șoc economic), va bulversa complet eventualii amatori internaționali de investiții în România prin lipsa de predictibilitate a regimului fiscal și va deschide larg perspectivele unei crize economice chiar mai dure decât cea de la sfârșitul deceniului trecut, nu pare să îi sperie pe guvernanți, care vor acum totul pentru ei și pentru ai lor, urmând ca generațiile viitoare să plătească factura acestui dezmăț pesedist.

Așa arată echipa care va prelua peste o săptămână președinția rotativă a Consiliului UE. Europenii nici nu știu ce îi așteaptă. Noi știm. Totul va începe cu un lanț de miniciuni luminoase, iar când vor începe să se dumirească se va termina mandatul României. Fericiții! Spre deosebire de români, europenii au garanția că în șase luni scapă sigur de echipa de impostori incompetenți. În schimb la noi urmează potopul!