Tudorel Urian: Testul Demirkaya

De câteva zile opinia publică de la noi s-a inflamat pe marginea cazului jurnalistului turc Kamil Demirkaya, a cărui extrădare a fost solicitată de regimul politic de la Ankara. Ceea ce i se impută în mod oficial ziaristui turc, potrivit unui interviu acordat de cel în cauză portalului Hotnews.ro, este simplul fapt că avea un cont activ la o bancă, Asia, deschisă de un presupus simpatizant al lui Fethullah Gülen, în condiții de perfectă legalitate, la inaugurarea ei participând, e drept, în alte timpuri, însuși președintele Erdogan și că este membru al unei aplicații pe internet care reunea simpatizanți ai aceluiași adversar politic al regimului de la Ankara. Cereri similare au făcut autoritățile turce pentru alți presupuși simpatizanți ai lui Güen în mai toate statele occidentale, dar nimeni nu le-a băgat în seamă. Este ca și cum Nicolae Ceaușescu ar fi făcut cereri de extrădare pentru Monica Lovinescu și Virgil Ierunca pentru emisiunile de la „Europa Liberă”. Ridicolul ar fi fost atât de mare încât autoritățile din România comunistă nici măcar nu cred să se fi obosit să le formuleze.

Iată că, totuși, autoritățile din România de azi în care, așa cum îi spunea zilele trecute premierul Viorica Dăncilă președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, există stat de drept, s-a grăbit să-l aresteze pe jurnalistul turc, iar acum se așteaptă verdictul unei instanțe în privința eventualei sale extrădări. Până și marele umanist Tudorel Toader, ministrul justiției, a cărui sensibilitate pentru confortul deținuților este de notorietate publică ridică iritat din umeri, își declină neputincios orice competență în domeniu și așteaptă verdictul Curții de Apel. Ceea ce nu sugerează nimic bun.

Condițiile extrădării din România sunt prevăzute în legea 302/2004, al cărei articol 21 enumeră „motivele obligatorii de refuz al extrădării”. Or, la punctul b) al acestui articol scrie, negru pe alb: „există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenență la un anumit grup social”. Or, cum am arătat mai sus, singurele fapte care i se reproșează lui Kamil Demirkaya sunt că și-a deschis un cont la o bancă a unui apropiat al  lui Gülen și că face parte dintr-o rețea de simpatizanți ai acestuia. Ceea ce se înscrie perfect între condițiile înscrise în limitele refuzului obligatoriu al extrădării: „opinii politice sau ideologice ori de apartență la un anumit grup social”. Nu este treaba României dacă în Turcia dreptatea politică se află la Erdogan sau la Gülen și este profund imoral să pui în pericol viața unui om trimițându-l în ghiarele unui regim care a distrus deja sute de mii de destine pe baza unor acuzații incompatibile cu un stat care recunoaște pluralismul politic. Și,  totuși, Kamil Demirkaya a fost arestat și își așteaptă cu emoție și teamă sentința. Aceasta va fi, foarte probabil, testul decisiv al democrației românești în fața Europei. O eventuală decizie, criminală, de extrădare ar demonstra ipocrizia maximă a regimului de la București. Un regim care eliberează pe bandă rulantă tâlhari, violatori și criminali, dezincriminează fapte de corupție și abuz în serviciu, este obsedat de o mare amnistie, ar putea distruge viața unui om pentru o vină care nu are nimic de-a face cu vreo faptă prevăzută în codul penal al vreunei țări din spațiul european. Dacă în țara care va prelua peste trei săptămâni președinția Consiliul Uniunii Europene se poate întâmpla așa ceva, înseamnă că democrația și respectul pentru drepturile omului au murit pe bătrânul continent și că orice este posibil. E drept, relațiile puterii de la București cu regimul de la Ankara ridică multiple semne de întrebare. Știm de relația aproape familială dintre Adrian Năstase și Recep Tayyip Erdogan, despre interminabilele stagii medicale și nu numai ale fostului premier Ponta în Turcia, despre ambiția de construi la București, din fonduri turce, cea mai mare moschee din Europa, ca și despre faptul că primii oaspeți străini primiți de președintele Klaus Iohannis după învestire au fost președintele Erdogan și soția sa.  O asemenea prietenie cu un regim perceput mai degrabă drept dictatorial, cimentată cu o extrădare care pare să poarte toate semenele unui abuz ar fi semnalul cel mai prost pe care l-ar putea da România acum când se pregătește să preia președinția Consiliului UE și, cel puțin teoretic, ar trebui să fie un reper al valorilor și principiilor care guvernează spațiul european.