Un colhoz apus. Vara de la Minsk

Un text de Ștefan Țuțuianu, student la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București

Înainte de a trece la subiect, să explicăm câteva note de terminologie sovietică, deorece suntem încă în lumea sovietelor, urmărită de stafiile trecutului care nu o lasă să apună.

Colhozurile și sovhozurile erau parte a economiei planificate sovietice, însă fără a intra în detalii, diferența dintre cele două e simplă: colhozurile erau asocieri colective, pe când sovhozurile erau proprietăți ale statului, deci, munci în agricultura U.R.S.S. Sovhozurile au fost organizate pe marile proprietăți confiscate de la moșieri, de la culaci (echivalentul chiaburilor), pe când colhozurile au fost create prin unirea micilor ferme individuale. Ambele erau conduse, mai bine spus organizate, de către o persoană, membru de partid fidel, numit de la centru. Un astfel de caz este Alexander Lukașenko. Aceștia aveau un profil banal de aparatcik, lipsiți de educație intelectuală sau morală, însă profund animați de stahanovism și de spiritul de fidelitate față de partid.

Imaginile de la Minsk, dar și din alte centre urbane ale Belarusului precum Brest, Grodno, Vitebsk, Gomel, Moghilev, Pinsk, au impresionat o lume întreagă, dar ne-au și indignat, prin natura represiunii absolut brutale la care au fost supuși oamenii, indiferent de vârste: tineri, studenți, bătrâni, femei, bărbați. În fond, majoritatea demonstranților sunt tineri, cei care au înțeles că viitorul lor înseamnă libertate, una pe care nu au cucerit-o după obținerea independenței.

Deseori, referirea la anumite procese de democratizare sau de protest care au generat schimbări se face prin raportarea la un anotimp: Primăvara de la Praga, care era, la origine, numele unui festival de muzică cultă în onoarea lui Smetana, dar care a luat anvergura unei mișcări de reformare a sistemului socialist cehoslovac prin programul lui Alexander Dubček, secretar-general al Partidului comunist cehoslovac, program politic citit în 1968 în fața prezidiului partidului („Socialism cu față umană”), emoție înăbușită violent în august 1968 de trupele Pactului de la Varșovia. Cariera lui Dubček va continua însă ca prim președinte al Parlamentului cehoslovac după Revoluția de catifea, sub președinția lui Václav Havel, înainte de divorțul de catifea.

Primăvara arabă este, de asemenea, o mișcare la care ne referim cu un nume de anotimp și care a produs varii schimbări politice și de regim, a cuprins întreaga lume arabă dominată de corupție, începând în Tunisia (ca reacție la auto-incendierea lui Mohammad Bouazizi, asemenea lui Jan Palach), Maghreb, Golf, a generat un război civil în Libia, Egipt, Siria, demisia Cabinetului în Iordania și a lăsat urme: fuga de la Putere a lui Abidine ben Ali, Hosni Mubarak, dar și debutul unor războaie: Iraq, Libia, Egipt, Yemen, Siria.

Conform ciclicității anotimpurilor, primăverii arabe i-a succedat o iarnă arabă, care a însemnat, în fapt, un reviriment al autoritarismului, dictaturii, practicilor totalitare, islamismului, culminate cu războaie civile și crize umanitare, crize de valuri de refugiați, declin și faliment economic.

O altă primăvară democratică este primăvara latino-americană, dar care spre deosebire de primăvara arabă, nu a lăsat urme adânci și nu a produs schimbări majore, demisii ale unor Guverne sau președinți și nici nu a acutizat conflicte care să degenereze în războaie civile. Guatemala, Ecuadorul, Venezuela (cu interminabila sa criză de după moartea lui Hugo Chávez), Brazilia. Ultimul exemplu este mult mai interesant, căci e singura țară care a cunoscut o schimbare: procesul de demitere a Dilmei Rousseff în Congresul brazilian. Însă revendicările latino-americane erau legate de nivelul imens al corupției, sărăciei, șomajului, probleme economice. Asta diferențiază fenomenele.

Revenind la chestiunea Belarus, lucrurile aici sunt mult mai diferite. Marșuri și mișcări de protest au mai existat în Belarus, însă foarte timide și mereu terminate prin persecuții, arestări, reacție care a generat frica de a te revolta în societatea belarusă, căci represiunii KGB îi poate cădea victimă oricine prin hărțuire, amenințări, maltratări, în unele cazuri chiar și crimă mascată de o misterioasă „dispariție”. Frica pierderii locului de muncă e tot o spaimă majoră, economia fiind planificată și controlată de stat, care are politici dure de păstrare a inflației și șomajului la cote mici.

În fond, după prăbușirea Imperiului sovietic și după ce națiunile care au fost eliberate au reușit să își cucerească independența, ele au început procesul de „tranziție”, care are înțelesuri destul de nuanțate: tranziție spre o societate democratică, guvernată de legi și de o constituție, terapie de șoc economic pornind de la o economie falimentară și o industrie eșuată, spre o economie cu regulile piaței libere, procese de privatizare și de reformă financiară și monetară. În altă ordine de idei, tranzițiile s-au finalizat în multe state prin adoptarea modelului democrației liberale și statului de drept, încununate cu aderarea în structurile euroatlantice. Același tipar este valabil și pentru celelalte state din Blocul de Est care nu fuseseră republici unionale ale U.R.S.S.

Belarusul nu a cunoscut o tranziție în această accepțiune, ci mai degrabă „tranziția” a însemnat capturarea puterii și a structurilor militare sovietice de forță de către Lukașenko. Regulile democrației nu există, multipartidismul este doar un miraj, de facto există doar partide care susțin politicile președintelui, prim-ministrul este numit și subordonat acestuia. Lukașenko a criticat totdeauna ideea de privatizare a fostelor industrii și proprietăți de stat, căci în multe cazuri, acestea au căzut pradă „capitalismului sălbatic” al oligarhilor.

Oameni protestând în Belarus

Farsa alegerilor din 9 august 2020 a revoltat întreaga societate și a trezit dorința schimbării în rândurile oamenilor, plictisiți și obosiți de prezența eternă a aceleași figuri prezidențiale. Svetlana Tsyhanovskaia, refugiată în Lituania, a vorbit despre ireversibilitatea mișcărilor din Belarus, calificând totul drept o revoluție pașnică. Telegramele de felicitare pentru președinte au sosit de la omologi din spațiul ex-sovietic: Moldova, Turkmenistan, Kazahstan, Kirghizia, Tadjikistan, dar și o telegramă curioasă de la Kremlin.

Au mai sosit urări călduroase și de la Ankara, căci președintele belarus are o relație personală excelentă cu Recep Tayyip Erdoğan.

Tsyhanovskaia a format un „Consiliu de coordonare” care să fie pregătit să preia Puterea și să facă o tranziție pașnică, consiliu în care este membră și Svetlana Alexievici. Desigur că Lukașenko a calificat totul drept o subminare a Puterii de stat și membrii Consiliului au fost citați la Parchet. Televiziunea de Stat a întrerupt emisia și a intrat în grevă, la fel ca mulți profesori, elevi, studenți, actori, iar scene pasionale au putut fi văzute pe treptele Operei din Minsk, unde soliștii au interpretat în semn de protest.

Pe 30 august, Lukașenko și-a sărbătorit aniversarea survolând Minskul într-un elicopter și făcând vizite la diferite baze militare. A fost felicitat cu zel și de zeci de mii de femei în stradă, care au știut cum să-l „felicite” cu diverse cuvinte în rusă.

De altfel, survolând Minskul în elicopter, purtând o vestă antiglonț și un Kalashnikov la vedere, i-a numit pe demonstranți „șobolani”. Putin l-a felicitat, iar Lukașenko mizează pe „consolidarea relației bilaterale”, și chiar au propus să se întâlnească în curând.

Balticii l-au declarat persona non-grata, el amenință că va interzice tranzitul exporturilor U.E. prin Belarus, ca răspuns la sancțiunile anunțate de Bruxelles. Dalia Gribauskaitë a participat la lanțul uman de la Vilnius la granița belarusă, căci de la Minsk la Vilnius este o distanță foarte mică.

El a acuzat NATO de manevre și posibile acțiuni militare contra Belarusului, iar declarațiile politice ale lui Vladimir Putin și Serghei Lavrov întăresc un sprijin strict conjunctural oferit lui Lukașenko. Putin a avertizat Occidentul că nu trebuie să se amestece în afacerile interne ale Belarusului, mai precis, a folosit cuvântul „razborka”, un cuvânt cu o nuanță de vulgaritate rusească, tradus în română prin „cafteală”, sau chiar „reglare de conturi”. Declarațiile Kremlinului sunt dure și foarte clare, Occidentul nu trebuie să intervină în chestiunea belarusă și nici în situația legată de posibila tentativă de asasinat prin otrăvire a lui Aleksei Navalnîi, otrăvire probată de analizele medicale efectuate de medicii germani în urma transferului pacientului rus de la Omsk la spitalul Charité din Berlin au dovedit otrăvirea lui Navalnîi cu o substanță neurotoxică de tip Novichok, substanțe produse în laboratoare militare ruse și folosite adesea în operațiuni de asasinat: cazul Skripal, dar și cazul Alexander Litvinenko, fost agent FSB, otrăvit cu un complex de poloniu și novichok, care au dus la decesul lui Litvinenko la un spital din Londra.

Scenele în care Lukașenko este huiduit de muncitori din uzine sunt uimitoare, căci el și-a conservat puterea și prin muncitori. Grevele muncitoreșți au cuprins Belarusul, mai ales la Belaz, întreprinderea producătoare de tehnică auto și camioane, Belarusul fiind unul dintre cei mai cunoscuți producători de tehnică agricolă auto și camioane din lume. Mișcările muncitorești pot aminti de grevele Solidarność, însă păstrând proporțiile și timpul istoric.

Biserica nu ocupă un loc important în societatea belarusă, Lukașenko s-a proclamat un „ateu ortodox”. Nu există o biserică autocefală belarusă, dar există o mitropolie ortodoxă care se află sub jurisdicția canonică a Patriarhiei de la Moscova, precum Biserica Ortodoxă din Moldova. Patriarhia rusă mai deține posesii canonice ortodoxe și în Asia Centrală, la Nur-Sultan, dar și la Tașkent, formată din minoritățile ruse locuitoare în acele state.

Există și o comunitate activă romano-catolică (aprox. 13% din populație), formată etnic din polonezi și lituanieni, popoare catolice prin excelență. Tadeusz Kondrusiewicz, arhiepiscopul romano-catolic al Minskului, a făcut apel la dialog și masă rotundă între Putere și Opoziție, pentru a evita haosul și războiul civil. Recent, acesta a primit interdicția de a părăsi statul. Kondrusiewicz este etnic polonez, precum predecesorul tău, Kazimierz Świątek, o figură luminoasă a spiritualității romano-catolice, cardinal creat de Ioan-Paul al II-lea , persecutat de NKVD, deportat în Siberia și supraviețuitor al Gulagului.

O parte a comentatorilor încearcă să sugereze faptul că mișcările au o tentă anti-rusă, însă Minsk nu e Maidan, căci belarușii nu vor o despărțire de Rusia. Belarus este dependent economic, energetic și politic de Federația Rusă, iar sentimentele lor sunt filoruse. Chiar Tsyhanovskaia a afirmat că Belarus trebuie să păstreze relațiile cu Rusia, nu să le distrugă sau saboteze.

Toate transformările în curs de la Minsk sunt de o emoție imensă, tineri însuflețiți de speranță, marcați de dorința de a reconstrui un stat bântuit de fantomele trecutului și de dictatura personală a lui Lukașenko. Femeile au format lanțuri umane, afișând mesaje pe pancarde și fluturând steagul identitar alb-roșu-alb. Marile orașe din Belarus nu au cunoscut niciodată asemenea mișcări de protest și putem afirma că toate aceste evenimente sunt o revoluție pașnică și liniștită.

Timpul ne va spune ce destin vor împărtăși belarușii, însă datoria noastră este să ne gândim la sacrificiul acestui popor curajos care e hotărât să înfrunte răul și să se revolte. Curajul civic, puterea de a-ți ridica vocea și de a protesta contra unui regim abuziv și tiranic, aspirațiile de libertate și visul democrației sunt sentimentele care definesc spiritul celor care s-au aliniat pe marile bulevarde și piețe publice din Belarus, însă libertatea este o lecție dură și un miraj de multe ori, iar flacăra pasiunii revoltei poate păli ușor și întunericul să domine din nou societatea.