Un pustnic la marginea lumii locuite: Nicolás Gómez Dávila

Un articol de Martin Mosebach, publicat ca introducere a ediției germane a cărții Notas.

Casa sa, care își obținuse forma finală în urmă cu 70 de ani, era învăluită de o liniște solemnă. Un văl de gri pal se așternea peste toate. Doar cu mari eforturi îmi pot imagina că interioarele sale au dispărut deoarece acestea semănau cu vechile camere mortuare egiptene, care își îndeplinesc rolul doar după moartea stăpânului lor. Regretul prietenilor săi față de demolarea mediului pe care Nicolás Gómez Dávila l-a construit odinioară și pe care l-a păstrat apoi neschimbat ar fi fost de neînțeles pentru acesta. Anecdotele despre reședința bine conservată a poetului nu s-ar fi încadrat în opera sa laconică, dar casa sa poate fi considerată un veșmânt pe care nu l-a dus în mormânt. Merită să evocăm patina și atmosfera deja istorică și impersonală a camerelor sale, prin care Dávila se mișca ca pe străzile și piețele unui oraș părăsit.

La prima mea vizită am văzut o femeie indigenă vânzând flori în fața casei în stil Tudor, construită din piatră masivă de gresie. Nu am adus niciun dar deoarece vechiul prieten al familiei Gomez care mă acompania mă avertizase că „Don Nicolás nu mai mănâncă, bea sau citește nimic.” Nu puteam să aduc flori, mi-a spus acesta, și vocea sa mi-a părut plină de dispreț. În această casă, însă, deconectată de trivialitățile vieții, niște flori proaspete ar fi fost aproape obscene, etalându-și vitalitatea. Vilele vecine erau apărate de ziduri înalte încoronate cu sârmă ghimpată și vegheate de paznici, pe când casa Gómez Dávila era apărată doar de ferestre mici, cu geamuri învechite și montate în nervuri de plumb. Strada forfotea de trafic iar peste drum era un supermarket ultramodern cu câte un mic monitor digital peste fiecare grămadă de mango. Casa era situată departe de orașul vechi baroc, pe un bulevard drept, de-a lungul căruia Bogota nouă se revărsa în peisajul gol. Platoul Anzilor, care devine din ce în ce mai plin de colibele fermierilor imigranți și de monstruozități de beton, este adesea învăluit în nori de ploaie măruntă – deși orașul se află la mare altitudine, are o atmosferă aproape infernală. Este mai mult decât incredibil că Nicolás Gómez Dávila locuia acolo, și nu pe lângă Roma sau Paris, dar nu poți să nu te întrebi: unde altundeva ar fi putut să trăiască un asemenea om decât la marginea lumii locuite?

Este cu siguranță neobișnuit să vorbești despre un scriitor descriindu-i camerele, dar în cazul lui Nicolás Gómez Dávila, acest demers este foarte productiv, camerele sale dezvăluind o unitate a gândirii și vieții. Sala mare era goală: avea o pardoseală de piatră și un covor gros și galben ca sulful cu un model ce se asemăna unei steme heraldice în mijloc – famila nu avea stemă însă, deși arborele său genealogic putea fi trasat până înainte de perioada republicană (începută cu lupta de eliberare condusă de Simón Bolívar și instaurată în 1810 – n.trad.). Singura decorație de pe pereți era portretul unui călugăr din secolul al XVIII-lea, un fost vicerege spaniol care s-a prezentat în caleașcă oficială la o mânăstire franciscană pentru a primi tonsura. Peretele din spate al sălii dădea printr-o ușă de sticlă în curte, unde era parcat un Buick negru din anii 1940, acoperit de un strat de praf gălbui. Rareori stătea cineva jos în sufrageria ornată cu mobilă luxoasă în stil baroc columbian, tapițată în roșu și argintiu, și cu obiecte de preț ale familiei, aduse din orașul sclavagist Santa Marta.

În mijlocul sălii era o masă Boulle din perioada celui de-al doilea Imperiu, obținută cel mai probabil dinParis, la expoziția internațională. În penumbră, o oglindă venețiană gri-albăstruie reflecta o madonă spaniolă în stil baroc colonial, la fel de gri-albăstruie, cu un ten arămiu ca de indiancă. Sala de mese era mobilată cu piese Art Deco, lăcuite negru și acoperite cu perne gri – semăna cu un salon de yacht. Dávila, care după tinerețea petrecută la Paris a mai călatorit o singură dată în Europa, după război, se putea simți ca pe un pachebot în timpul meselor: mobilierul acesta fusese un cadou de nuntă din partea părinților lui Don Nicolás. Circumstanțe dramatice au aruncat însă un con de umbră asupra începutului căsniciei sale: tânărul de 20 de ani, abia întors de la Paris, se îndrăgostise de o femeie măritată, cu un an mai mare decât el. Ce eforturi au fost necesare pentru anularea acelei căsătorii, nu știu, însă căsnicia lui Don Nicolás a fost sortită să reziste șaizeci de ani, până la moartea acestuia.

Am mai descris cum am fost primit la prima mea vizită acasă la Gómez Dávila: după ce am sunat la sonerie, nimic nu a mișcat în spatele ușii grele, țintuită în cuie de fier, până când într-un final un servitor a deschis ușa și am vazut toată gospodăria Dávila, aliniată după rang și vârstă într-un rând care ducea spre bătrânul cap al familiei, poziționat în fața ușii de sticlă și a Buick-ului prăfuit. Octogenarul Gómez Dávila, care avea dificultăți în a sta în picioare, stătea atunci puțin aplecat, ca orice om înalt obișnuit să se aplece spre oameni. Era îmbrăcat într-un halat și ținea un trabuc stins în gură. Când m-a salutat acesta i-a căzut și eu m-am aplecat după el, ocazie cu care am putut să observ o fizionomie de statuie gotică, cu frunte bombată, obraji trași și buze subțiri.

M-a invitat în bibliotecă cu un gest simplu. Nu zâmbea, nu saluta de curtoazie și nu punea întrebări politicoase despre drum sau despre călătoria mea. Călătorisem mii de kilometri să îl întâlnesc, doar el mă interesa din întregul continent sud-american, iar în Columbia doar lucrurile legate de el aveau vreo relevanță pentru mine. Deși inițial foarte puțini cititori străini ajunseseră până la el, i se părea firesc că am venit la el și că doream să vorbim.

Biblioteca sa era o sală mică cu rafturi din podea până în tavan. Cărțile acopereau complet o masă lungă și erau stivuite și pe sub ea, de parcă creșteau din pardoseală. Ne-am așezat în fața șemineului, deasupra căruia se găsea un dicționar din secolul al XVII-lea al limbii Castiliene. În ciuda frigului, instalația de încălzire pe gaz din șemineu nu funcționa, iar poleiul de afară contrasta cu saloanele frumoase și întunecoase din interior, care de zeci de ani se aflau într-un proces de împietrire. Gómez Dávila putea să își privească reședința ca pe o parte a istoriei distante, ca pe o epocă apusă pentru totdeauna, cu care putea rezona fără să creadă că o poate restaura. Era expert în a nu se mișca de lângă șemineul său rece și totuși de a nu fi acasă. Nu se considera un cetățean al țării sale sau un contemporan – era pasionat de istorie dar nu dintr-un escapism către tărâmuri fantomatice, în ciuda faptului că era convins că secolele dintre Constantin cel Mare și Dante au fost o „epocă de aur”.

Pentru el, istoria nu era povestea unui declin – perioadele creative, apogeurile culturale, perioadele seci, barbarismul și epocile sterile se succedau în moduri imprevizibile în perspectiva sa; explorările sale istorice îi arătau câteva piscuri strălucite dar majoritar văi, mlaștini și abisuri. Perspectiva creștină a istoriei a descris-o astfel: „Istoria începe cu o catastrofă, trăiește un miracol la mijloc și se sfârșește într-un cataclism.” Ca urmare, excludea posibilitatea zăbovirii în epoci mai bune, căutând în schimb portițe de scăpare din istorie. Disprețul lui pentru prezent îl făcea să adopte cu plăcere numele de „reacționar” doar pentru sine, termenul nefiind aprobat de nicio tabără politică. Pentru cititorii superficiali, care erau oricum irelevanți pentru el, acest termen a creat o confuzie: conform marxismului, reacționarul este cel care luptă împotriva revoluției pentru a întoarce roata istoriei. O astfel de intenție i-ar fi părut însă ridicolă lui Gómez Dávila.

Intenția de a întoarce roata istoriei înainte sau înapoi era pentru el la fel de absurdă – el dorea să se extragă cu totul din contextul istoric. Legea Imperiului Roman de națiune germană avea categoria de Reichsunmittelbarkeit („neintermediere imperială” – entitățile politice și elitele se aflau sub jurisdicția exclusivă, directă și nemijlocită a Împăratului, fiind independente de autoritatea unor entități mai mici – n.trad.)chiar și pentru cele mai mici entități politice care nu se aflau sub jurisdicția nimănui și aparțineau doar vag de distantul Împărat, iar faptul că cineva își atribuia acest termen, folosit într-o germană pe care o citea la perfecție, undeva în Anzi, în secolul XX era cu adevărat bizar. Reichsunmittelbarkeit era pentru el o versiune de Ultramontanism, de care erau acuzați catolicii germani din secolul XIX de către prusaci: erau loiali unei puteri de „dincolo de munți” (munții Alpi – erau loiali Papei de la Roma și nu statului german – n. trad.). Patria lui Gómez Dávila nu era nici Columbia, care se găsea într-o poziție de inferioritate datorită trecutului său colonial, nici secolul XX, care fusese barbarizat de mentalitatea sa economică dominantă. El se considera un fiu al Bisericii Catolice, pe care nu o privea ca pe una dintre multele confesiuni creștine, ci ca pe un mare bazin de colectare al tuturor religiilor lumii, o moștenitoare a păgânismului, ca religie originară vie. Faptul că Biserica de după consiliul Vatican II nu mai corespundea acestei viziuni era mai dureros de evident pentru el decât pentru oricine altcineva. Astfel, a decis cu ușurință să emigreze din prezent, a cărui analiză l-a ajutat desigur să își formuleze fragmentele sale ale unei „antropologii eterne” împotriva sa.

Prietenii săi, majoritatea mai tineri, regretau că l-am cunoscut pentru prima dată pe Gómez Dávila la fragilitatea bătrâneții, când nu mai era bărbatul de societate elegant, pasionat de echitație din vârsta sa mijlocie. Pentru mine însă părea că această viață, purtată după o boală gravă și definită de zăbovirea într-o peșteră rece plină de cărți i se potrivea operei sale în cel mai înalt grad. Deoarece considera că epoca contemporană nu mai poate să înțeleagă mari catedrale intelectuale, precum Summa lui Toma de Aquino, își trata aforismele cizelate, comprimate la maxim, ca pe niște semințe de păpădie, destinate să fie purtate de vânt în lume. Puțini alți autori și-au mai tratat opera cu atât de puțin respect. Acolo unde cărțile sale, ale căror titluri nu au nicio intenție de a le face mai atractive pentru publicul larg: „Note” „Texte” „Anotări”, au „apărut” ele au fost publicate doar în ediții private, de către edituri necomerciale în tiraje minuscule. Este recomfortant că într-o lume literară amenințată pe multe fronturi de comerț, această operă mult ascunsă s-a răspândit ca prin osmoză prin multe țări, fără reclame sau sprijin public. Precum Pavel Florensky, care în ciuda mediului și moștenirii spirituale complet diferite, îi este foarte similar, Gómez Dávila a devenit cunoscut mai devreme în lumea germană decât în țara sa natală.

Dificultatea cu care vorbea Don Nicolás și pauzele dintre enunțurile sale deveneau un fel de ghid pentru lectura corectă a aparent neordonatei secvențe de aforisme din cele trei colecții ale sale de „Anotări” (Escolios). În liniștea bibliotecii sale, gândirea sa mi s-a dezvăluit ca un extrem de compact „kit de supraviețuire” pentru o ședere nedefinit de lungă la cercul polar. În timpul celor câteva vizite pe care i le-am făcut seniorului, l-am văzut înconjurat de familie și prieteni, dar tot nu am reușit să scap de sentimentul că întâlnisem un pustnic ca unul din marii Părinți ai deșertului.

Articol original: A Hermit on the Edge of the Inhabited World