„Unirea dreptei trebuie să se facă în jurul unor principii, nu a unor persoane”. Interviu cu Gabriel Purcăruş, scriitor şi analist politic

Ne place sau nu, alegerile din 6 decembrie s-au încheiat cu câteva surprize. Partidul „apărut de nicăieri”, AUR, a obţinut 9% din voturile celor prezenţi şi a intrat în parlament, în timp ce PMP, partid înfiinţat de fostul preşedinte Băsescu a rămas afară pentru câteva voturi, sub linia de „admitere”, se arată într-un interviu publicat de Adevărul.

De asemenea, PNL şi USR au obţinut un scor sub aşteptări, iar PSD a sosit din nou primul.

Despre aceste rezultate cât şi despre o viitoare posibilă regrupare a forţelor de dreapta am stat de vorba cu Gabriel Purcăruş, scriitor român din exil, analist politic, stabilit în prezent în Spania. A fost candidat conservator în alegerile federale din Canada şi participant la alte campanii electorale din provincia Quebec.

Ciprian Apetrei: Dacă doreşti să explici pe scurt, de ce crezi tu că PMP nu a intrat, în timp ce AUR da. Ce au avut unii şi ce le-a lipsit altora?

Gabriel Purcăruş: În luna august am pus o întrebare retorică pe contul meu de Facebook: Oare se va găsi vreun partid care să se facă purtătorul de cuvânt al nemulţumirilor unei părţi importante a populaţiei cu privire la gestionarea pandemiei? La vremea respectivă, toate partidele parlamentare susţineau aproximativ aceaşi poziţie că guvernul, nimeni nu lua explicit partea micilor întreprinzători nevoiţi să îşi închidă afacerile sau să îşi reducă activitatea, toate partidele şi ziarele din presa oficială arătau cu degetul către populaţie, acuzând-o direct sau voalat pentru răspândirea epidemiei. Singurul partid care a preluat mesajul de protest a fost AUR. Pe lângă nemulţumirea legată de pandemie, cei de la AUR au integrat în comunicarea lor şi alte frustrări ale unui public conservator – obedienţa clasei politice româneşti faţă de cerinţele UE, senzaţia că există o altă agenda care ni se impune din afară. Dar desigur, nu e numai mesajul. AUR a muncit mult atât în teren şi în mediile sociale pentru a îşi face cunoscută oferta. Şi iată, 9% din cei ce au mers la vot le-au acordat încrederea. Putem spune că AUR a citit corect starea de spirit a unei părţi importante a populaţiei.

Pe de altă parte, PMP, care face eforturi de câţiva ani să se rebrandeze din partidul lui „Băsescu” într-un partid creştin democrat, a avut din păcate un mesaj confuz şi incoerent. Dacă Mihai Neamţu sau Robert Turcescu au avut abordări similare cu cei de la AUR, restul candidaţilor au manifestat o oarecare lipsă de energie. S-a crezut, iarăşi, că Băsescu ne va scoate cei 5%! Dar din păcate, preşedintele Băsescu nu a simţit pulsul electoratului, propunând un lockdown şi mai dur, marinăresc, apoi făcând o comparaţie total deplasată între Donald Trump şi Igor Dodon, imediat sancţionată de o parte din electoratul ţintă al PMP. Nu a picat bine nici introducerea Elenei Băsescu cap de lista la Constanţa. Practic PMP s-a autosabotat. Nu se poate da vina pe nimeni din afară pentru acest eşec.

PNL după părerea mea plăteşte preţul de a fi fost la guvernare într-o perioada critică plus stilul de comunicare sec, total ne-empatic, al preşedintelui Iohannis combinat cu prestaţia ştearsă, ne-energetică a premierului Orban. USR plăteşte cred pentru constantele atacuri pe care unii membri şi simpatizanţi le-au lansat asupra bisericii şi tradiţiilor româneşti pe timpul pandemiei. Cât despre PSD, acesta nu a avut mare lucru de făcut, decât să îşi mobilizeze electoratul tradiţional. În contextul unei prezente slabe la vot, asta s-a dovedit suficient.

Ce se poate întâmpla de acum încolo? Se aud tot mai des voci care deplâng lipsa de unitate a dreptei.

G.P: La noi e mare înghesuială pe dreapta, cel puţin la nivel declarativ. Cum stânga a fost asociată in ultimii ani cu PSD, toţi vor să pară de dreapta. Şi USR, şi PNL, şi AUR, şi PMP. Dar a fi sau nu de dreapta nu se stabileşte prin votul membrilor, nici prin declaraţii de intenţie, ci prin fapte.

Însă, nu se poate să nu remarcăm că există probabil mai mult de patru sau cinci partide care susţin cam acelaşi lucru: nevoia de suveranitate, respectul credinţei, Bisericii şi familiei, apărarea libertăţii economice şi de expresie. Problema e că aceste partide nu au reuşit până acum să vorbească pe o singură voce. În România, nu eşti „de dreapta” şi atât – ci e musai să arăţi că eşti „cel mai de dreapta” şi că ceillati nu sunt „suficient de dreapta”… Aceste infantilisme şi orgolii mărunte („Dreapta mea e mai mare ca dreapta ta”…) au ţinut oameni care dealtfel au o gândire apropiată la distanţă unii de alţii…

Ce ar însemna să se regrupeze „dreapta”? De ce ar face-o?

G.P: Vorbeam azi dimineaţă pe tema asta cu un prieten foarte bun din România, şi el foarte preocupat de atomizarea mişcărilor de dreapta. Urmează 4 ani în care se pot întâmplă foarte multe pe plan mondial, dar pe de altă parte, calendarul electoral este foarte liniştit. Nu sunt alegeri prevăzute până în 2024. Am fost şi eu şi el de acord că trebuie făcut ceva pentru a strânge împreună sub aceeaşi pălărie oamenii de dreapta. Motivul este banal de practic: pragul electoral. Zece partide de 1% fiecare vor avea exact zero scaune în parlament. Un partid de 10% la sută  va avea vreo 35-36 de scaune de deputaţi şi 12-13 senatori. Uriaşă deosebire!

Însă aş mai face o remarcă: Sintagmele „dreapta, conservator” sunt cuvinte goale pentru omul de rând, pe care îl interesează mai degrabă seriozitatea oamenilor politici şi nivelul de trăi. De aceea, nu trebuie insistat obsesiv pe aceste denumiri care au sens doar pentru cei implicaţi serios în politică. Important e conţinutul, ce se oferă concret, nu ambalajul sau eticheta.

Dacă ne uităm la ultimele alegeri, observăm că 66% din români nu au participat la vot, iar asta este clar datorat credibilităţii slabe a clasei politice şi lipsei unui proiect de ţară la care omul de rând să simtă că participă. Proiectul de ţară există, desigur, dar este cunoscut doar de o mâna de specialişti, poporul nu are nici o idee încotro mergem. Trebuie că oamenii să simtă că politicienii se află alături de ei, nu pentru buzunarele unor şmecheri sau pentru agenda lui Merkel, Soros sau eu mai ştiu cui.

Revenind la motivaţie: pragul de 5% este elementul care obligă forţele de dreapta la unire. Şi aş remarcă pe scurt că pericolul de a nu face pragul peste 4 ani nu ocoleşte pe nimeni. AUR a călărit pe un val de nemulţumiri acum, dar ce e val că valul trece. Dacă nu se structurează serios, dacă nu demonstrează că ştiu ce vor, dacă nu propun un proiect de ţară, dacă nu se vor feri de oportuniştii care îi vor invada cu siguranţă, se pot trezi şi ei în afară jocului.

Este clar că aceste partide ar trebuie să se unească într-un fel. Dar ce anume i-ar împiedica?

G.P: Păi e clar ce: Orgoliul. „Eu sunt mai de dreapta ca tine”. Orgoliile crează diviziune – nu unitate. Însă asta e, personalităţile vin la pachet cu orgoliu.

Toţi oamenii au orgolii, dar numai înţelepţii îşi dau seama de asta şi învaţă să şi le ţină sub control. Când te apucă la un moment o criză de superioritate e bine să îţi pui întrebarea: „Nu cumva vorbeşte orgoliul din mine acum?”.

Spuneai de AUR că a „călărit pe un val”, poţi să dai mai multe detalii?

G.P: Cât timp am făcut politică în Canada, am asistat la două asemenea „valuri”. În 2007, în primăvară, al treilea partid că importantă din Quebec, ADQ a avut noroc de un eveniment care l-a propulsat peste nivelul de aşteptări. Pe scurt, la o cabană unde se petrecea în toi (cabane a sucre se numeşte, sunt nişte evenimente foarte populare primăvară când se recoltează siropul de arţar), un grup de emigranţi musulmani a solicitat întreruperea petrecerii pentru a-şi face rugăciunea. Faptul a generat multă indignare printre localnicii din Quebec, partidele clasice PLQ şi PQ au dat declaraţii ambigui şi corecte politic, numai liderul ADQ, Mario Dumont a avut o atitudine fermă pe tema asta, respingând ideea că populaţia locală trebuie să se ajusteze la practicile religioase ale unei minorităţi. Rezulatul a fost că ADQ a luat un scor cu mult peste aşteptări (cam 30% din voturi) şi a devenit partidul principal de opoziţie. Din păcate pentru ei, nu şi-au consolidat succesul, aşa că  la următoarele alegeri au revenit la scorul lor obişnuit. Apoi în 2011, la alegerile federale, a existat un alt val de simpatie temporar pentru partidul de pe locul trei, NPD, pentru că liderul lor, un om foarte integru în general, Jack Layton, era suferind de cancer. NPD a obţinut un scor uluitor dar iarăşi, după 4 ani s-au topit. Pentru că baza lor electorală era mult mai mică în realitate, restul voturilor fiind circumstanţiale.

Aşa a fost şi în România cu PRM în 2000 şi PP-DD în 2014.

G.P: Tocmai. Este o lecţie de învăţat. Dacă AUR nu înţelege ce au de făcut, au şanse să repete erorile altora. Dar nu e treaba mea să le dau sfaturi. Însă fie că vorbim de AUR sau de o altă mişcare de dreapta, problema rămâne. Nu se poate trăi din valuri de moment.

Ce ar trebui făcut ca să se evite aşa ceva?

G.P: Orice partid statornic trebuie să aibă un nucleu de oameni dedicaţi cauzei (baza), iar la alegeri poate recolta şi votanţi ocazionali, cei nemulţumiţi de la alte partide, foşţi absenteişti etc.

Primul lucru deci este să îşi definească baza, iar pentru asta e nevoie de clarificare doctrinară, să ştie lumea despre ce e acel partid. Au nevoie de un proiect de ţară, orientat spre viitor, nu inspirat din trecut. Nu poţi face un partid care să fie numai contra. E nevoie şi de asta, să te opui la un moment dat la tot ce ţi se pare nesănătos, dar nu te poţi opri acolo. Ori de cele mai multe ori la noi partidele când se află în opoziţie sunt capabile doar să se plângă, dar nu propun mai nimic în loc.

Aveam un prieten bun, psihiatru, în Canada, care îmi spunea: „La mine orice pacient are dreptul să se plângă 15 minute. Atât. Pe urmă trebuie să caute soluţii să iasă din starea în care se află”.

În România văicăreala a ajuns un sport naţional. Ne plângem de corupţie, de progresiştii care promovează avorturile, de atacurile islamiştilor din Occident, de refugiaţii despre care nu ştim mare lucru, de ruşii care vor să ne ia Moldova şi de ungurii care vor să ne ia Ardealul. Bun, şi mai departe?

Toate astea sunt motivaţii negative. Cu asta putem acumula voturile celor nemulţumiţi.

Şi din păcate spun, peste tot în lume tendinţa conservatorilor este să se ataşeze prea tare de un trecut glorios! De prea multe ori lasă treaba viitorului în seama progresiştilor! Şi asta nu e deloc bine.

Or treaba ar fi multă de făcut: infrastructura trebuie adusă în secolul 21, pădurile, aerul, apele trebuie protejate, trebuie să ne dezvoltăm economic şi să oprim emigraţia spre alte ţări, sistemul sanitar, educaţia, inechităţile sociale, politicile demografice trebuie să fie în acord cu marile obiective de ţară. Nu ajunge să zicem că nu vrem avorturi, dar copiii născuţi să fie abandonaţi şi crescuţi pe stradă sau în orfelinate, sau că nu vrem imigranţi, în timp ce forţa noastră de muncă pleacă afară…

Apoi, desigur, viitorul se creează prin imaginaţie, nu prin nostalgie.

Elon Musk a imaginat că oamenii vor călători în spaţiu şi că maşinile se vor conduce singure. Steve Jobs a visat că într-o zi fiecare om să poată avea un computer la el acasă. E

bine şi frumos să ne respectăm trecutul şi tradiţia, dar nu putem construi viitorul doar cu costume populare, lăutari, poezii patriotice sau lozinci anti ruseşti şi anti ungureşti. Vrem catedrale, bun, dar vrem şi spitale, şi şcoli şi căi ferate rapide şi şosele bune, şi vrem să formăm şi oameni inteligenţi şi creativi care să rămână în ţară.

Fără un program clar, care să reflecte aspiraţiile unor grupuri de cetăţeni, orice partid se risipeşte.

Concret, ce ar trebui făcut pentru a uni partidele de dreapta?

G.P: Ar fi câteva lucruri după mine, pentru ca unirea nu doar să se realizeze, dar să fie şi durabilă, şi anume să nu se facă în jurul unor persoane, ci a unor programe comune. La ora asta, dacă examinăm programele sociale sau economice ale PMP, AUR, AD, ARN şi alte partide, vom constata numeroase elemente comune. Punctele în care există diferenţe pot fi dezbătute  şi eventual ajuns la un acord, sau chiar lăsate neclarificate. Nu este obligatoriu ca toţi membrii partidului să aibă poziţii identice în absolut orice detaliu. În partidele conservatoare din Canada sau Marea Britanie, de exemplu, unii sunt pro-choice alţi pro-life, unii susţin o emigraţie moderată sau controlată, alţi sunt împotriva, alţii mai relaxaţi. Există membri conservatori care sunt atei sau musulmani sau aparţînând minorităţilor sexuale. Toţi apără însă câteva principii comune foarte importante cum ar fi dreptul de proprietate, libertatea economică şi de exprimare, suveranitatea naţională, respectul tradiţiilor şi al familiei, dreptul părinţilor de a-şi educa copiii, intervenţia minimă a statului în viaţă cetăţeanului, separarea religiei de stat, prioritatea cetăţenilor proprii înaintea emigranţilor etc.

Partidele s-ar putea uni aşadar în jurul unor principii comune, care trebuie clarificate, pentru a nu apoi motive de dezbinare.

Iar apoi, ceea ce ar ţine partidul unit ar fi separarea funcţiilor publice de funcţiile de partid, cum se practică în Occident, şi un mecanism deopotrivă corect şi transparent de selectare a candidaţilor. Aşa ceva nu există deocamdată în România. Momentan selecţia oamenilor politice este lăsată la discreţia unui om sau unui grup foarte restrâns de oameni. Preşedintele partidului sau secretarul general e mereu şi cap de listă la alegeri şi candidat la prezidenţiale, numeşte candidaţii din teritoriu peste capul liderilor locali. Or acest sistem semi-dictatorial îndepărtează oamenii de politică. Cum ar fi că fiecare judeţ să îşi desemneze candidaţii printr-o competiţie internă, după reguli dinainte stabilite, la care se poate prezenţa orice membru cu vechime de minim 6 luni, de pildă? Iar centrul să nu aibă decât drept de veto, cel mult, în cazul că vreun candidat nu corespunde normelor de etică? Desigur, că să poţi face aşa ceva ar fi nevoie de o organizare foarte bună a partidului, ceea ce nu poţi avea dacă şeful partidului ba e plecat la Bruxelles, ba are şedinţa la parlament…

Aş mai adaugă un singur lucru – oricum s-ar numi acest viitor partid de dreapta, are nevoie să aparţină unei familii de partide europene. Schimbul de experienţă cu cei ce au făcut deja un drum asemănător te poate scuti de multe erori. Eu aş sugera acestui viitor partid românesc afilierea la ACRE – ECR (gruparea partidelor conservatoare şi reformiste). Ar fi multe de învăţat de la potenţialii partenerii de acolo. Deocamdată singurul partid românesc afiliat la ACRE este Alternativa Dreaptă. Este poate, un punct de plecare pentru o eventuală coagulare a forţelor de drepta. Timp este, mai sunt patru ani până la viitoarele alegeri, dar nu trebuie nici aşteptat până în ultima clipă.

Mai sunt şi altele, desigur – comunicare eficientă, un trust de presă favorabil, fonduri, dar trebuie început de undeva, nu trebuie aşteptată situaţia perfectă.

Gabriel, mulţumesc mult pentru această discuţie. Vom vedea dacă aceste idei se vor concretiza.

Articol original: „Unirea dreptei trebuie să se facă în jurul unor principii, nu a unor persoane”. Interviu cu Gabriel Purcăruş, scriitor şi analist politic