Vasile Dănuț Jemna: Opțiunea pentru un nou tip de creștinism

În ultima perioadă de timp, în locuri diverse și cu oameni diverși, am participat la discuții care ajungeau mereu și mereu la întrebări legate de modul în care creștinii sunt capabili să înțeleagă transformările culturale, sociale, politice și economice actuale. Voi încerca să creionez, pe scurt, câteva dintre gândurile și frământările credincioșilor, oameni care simt că se află la mijloc, între două lumi cu cerințe foarte diferite și din ce în ce mai presante. Mai întâi, este vorba despre lumea în care își duc viața de zi cu zi și în care încearcă să își rezolve problemele obișnuite. Însă efortul pare a se plasa într-o ţesătură care duce dincolo de spațiul privat, într-un cadru ce se lărgește și cuprinde viețile altora, spre probleme tot mai mari, care devin ale tuturor: încălzirea globală, crizele economice, migrația, cataclismele naturale etc. În toate acestea creștinii sunt puși în contact, și nu de puține ori provocați, cu ajutorul instrumentelor oferite de mass-media, oamenii fiind tot mai conectați la canale de știri și la social-media.

Pe de altă parte, aceiași credincioși sunt legați de spațiul religios, de o comunitate confesională care solicită atenția omului cu probleme la fel de mari și complexe: mântuirea lumii, misiunea creștină, locul creștinului în societate. În același timp, comunitatea religioasă evaluează schimbările lumii și propune direcții sau soluții, dar o face cu prea puțină competență și în general de pe poziții care nu iau în calcul întreaga complexitate a realității.

Rezultatul acestei duble angajări, acestei duble expuneri și solicitări se traduce în și mai multe întrebări, păreri, idei și soluții cu privire la ce presupune viața creștină. Frecvent lucrurile sunt contradictorii, pozițiile și soluțiile livrate de cele două surse nu converg sau nu au sens. Ceea ce rezultă din căutările oamenilor ar putea fi sintetizat în câteva poziții care privesc opiniile creștinilor români, atât evanghelici, cât și majoritari ortodocși.

1. Am auzit voci care exprimă temere și îngrijorare, faptul că vechea ordine a lumii pare să fie dată peste cap, că ierarhia valorilor se schimbă și că ceea ce părea cândva normal și așezat în societate astăzi se transformă în cu totul altceva cu o mare viteză. De pildă, există temeri cu privire la homosexualitate, islam, tehnologie, globalizare, criza economică etc. Teama față de nou și necunoscut este legitimă, însă este alimentată de pierderea reperelor, de incapacitatea de a răspunde la schimbări care odinioară nici nu puteau fi gândite (de exemplu, apariția noilor înțelegeri cu privire la familie, societate, economie, religie). Îngrijorarea oamenilor nu vine doar din incapacitatea de a înțelege complexitatea lucrurilor, ci este frecvent alimentată de opiniile comunității religioase privind natura răului, implicarea lui Dumnezeu în lume sau direcția în care merge istoria. În asemenea condiții, este relativ ușor să înțelegem proliferarea temerilor și a unor îngrijorări majore, nașterea unor așteptări de tip apocaliptic, ori adoptarea unor poziții prin care oamenii încearcă să se protejeze de o lume care merge spre haos, spre vremurile ei de pe urmă. Însă, pentru mulți credincioși, îngrijorările și teama produc izolare, individualism, pierderea tot mai mult a libertății și a speranței.
2. În egală măsură, există nemulțumire față de biserică și liderii religioși, în ideea că aceștia nu fac mai mult, că nu iau atitudine, că nu apelează la forța majorității creștine din spațiul european sau american pentru a impune pe mai departe morala creștină și stabilitatea unei societăți bazate pe revelația biblică. Pentru anumiți credincioși, există convingerea că oamenii sunt dispuși să facă ceva, să intervină în ordinea lumii, însă totul depinde de modul în care capii bisericilor sau liderii religioși vor fi dispuși să acționeze. Contextul favorizează apariția unor personaje care se consideră providențiale, voci profetice chemate să aducă soluții (nu e o întâmplare că D. Trump este considerat un asemenea personaj). Pe acest fond, există reacții care apelează la forță și violență (îndeosebi de limbaj, dar nu numai, ci și de tip social și politic). Oamenii se tem și par a fi dispuși să se apere, să ia atitudine, iar această stare de spirit este mereu canalizată de cei care vor să obțină capital social. În România, deocamdată, vorbim despre personaje cu impact local, contextual, care încearcă să profite de diverse evenimente puternic mediatizate, dar nu neapărat semnificative (ne amintim, de exemplu, de cazul familiei din Norvegia care a avut probleme cu sistemul de protecție a copiilor, dar și de mitingurile contra comunității LGBT). Însă este important de subliniat că există o masă de oameni în criză, ce este dispusă să fie împinsă la acțiune pe temeiuri religioase, iar acest lucru este unul foarte sensibil și poate declanșa reale probleme la nivelul unei societăți.
3. Unii consideră că singura soluție este aceea a unei rupturi dramatice a creștinilor față de această lume care se afundă tot mai mult în realitatea răului. După o logică de tip fundamentalist, soluția pare a fi radicalizarea, morală și socială, igienizarea propriei comunități și transmiterea unui semnal de întoarcere la modelul înaintașilor, al perioadelor de trezire și pionierat. Un asemenea semnal pare să fi fost dat la nivelul conducerii comunităților evanghelice la alegerile din 2014 (cu mesaje clare în acest sens, cu lideri aleși pentru o asemenea viziune), cu șanse mari ca același fenomen să se reitereze la alegerile din acest an. Crizei și întrebărilor credincioșilor, precum și anumitor soluții locale pentru a produce schimbări, oficialii cultelor evanghelice le dau un răspuns după modelul fundamentalist tipic ce încearcă să conserve situația și să facă trimitere la un trecut glorios fictiv la care trebuie să ne întoarcem. În confesiunea majoritară din România, există probleme și semnale similare: preoți, lideri locali și mireni care condamnă ecumenismul sau au reacții de tip fundamentalist la anumite decizii ale episcopilor. Recursul la dogmatism și la atitudini de superioritate, la judecata aspră a celuilalt și la condamnarea unei lumi aflate în declin reprezintă accente ale unei minorități de credincioși care preferă să se închidă, să se izoleze de societate și chiar de instituțiile eclesiale, în speranța că vor putea găsi și păstra credința cea adevărată.
4. Într-o logică cumva asemănătoare, tot de sorginte fundamentalistă, unii consideră că este datoria bisericii să iasă în spațiul public și să apere valorile creștine, să confrunte noile ideologii și mișcări ce abdică de la valorile tradiționale. Obsesia apologeticii revine într-un context al putinței manifestării în spațiul public prin canalele media, prin expresii culturale și religioase adresate oricărui auditoriu posibil. Din păcate, asemenea ieșiri fac un deserviciu creștinismului pentru că sunt nu numai amatoriste, ci și pentru că sunt făcute de pe poziții sectare, emițând judecăți fără a cunoaște temeinic natura problemelor, precum și poziția sau argumentele adversarilor. Există o mass-media produsă de cultele creștine din România (radio, TV, pagini web) ce dorește să exprime public poziția Bisericii cu privire la problemele credincioșilor și ale lumii în ansamblul ei. Din păcate, majoritatea acestor expresii sunt anacronice, fără substanță, neprofesionale și strict confesionale. Asemenea expresii nu clarifică, ci accentuează și mai mult întrebările și crizele credincioșilor.
5. Unii credincioși nu au nici un fel de temeri și consideră că Biserica trebuie să facă un pas înainte și să coabiteze cu ideile și comportamentele dominante ale societății actuale. Având sentimentul maximei libertăți și maturități, asemenea creștini se adaptează conformist la datele culturii de masă, ale globalizării politice, economice și sociale și consideră că trebuie să fie în avangarda transformărilor din interiorul comunității creștine. Ei critică orice formă de tradiționalism sau fundamentalism și doresc să inoveze, să creeze noi comunități locale capabile de schimbare și adaptare la societatea actuală. În spațiul evanghelic, moda bisericilor noi, independente reprezintă frecvent rezultatul unei asemenea înțelegeri. În general, asemenea comunități au la bază reacția tinerei generații la fundamentalismul bisericilor ce aparțin cultelor oficiale. Din păcate, multe din asemenea biserici reușesc doar o schimbare la nivel formal, având în continuare un fond teologic și ideologic de tip fundamentalist.

În efortul dialogului cu oamenii, cu asemenea poziții și revendicări, am sesizat că anumite lucruri lipsesc din analiză sau altele sunt subreprezentate. De asemenea, am observat că referentul comunitar, apelul la tradiția creștină și la conștiința istorică sunt elemente foarte puțin luate în calcul. Fiecare inițiativă, răspuns sau soluție pare mai degrabă una contextuală, ce are repere în lideri și inițiative locale, în proiecte și soluții cu orizonturi și resurse limitate. În raport cu aceste situări, doresc să subliniez câteva aspecte ce pot ajuta celor ce se frământă cu analiza propriilor întrebări și cu efortul de a înțelege problemele lumii actuale. Punctual, fără pretenția de a aduce soluții, aș dori să menționez următoarele:

1. Există voci competente care subliniază că a trecut vremea în care creștinismul se mai poate impune în spațiul public european și american ca o dominantă sau ca o paradigmă pentru întreaga societate. Se pare ca a trecut vremea în care morala și valorile creștine să mai poată fi promovate și impuse prin mecanismele instituționale de tip social, cultural, politic și economic. Cu alte cuvinte, am intrat deja într-o perioadă în care creștinismul nu mai reprezintă dominanta sau reperul de bază al societății actuale. Secularismul și spiritul postmodern au condus la un tip de societate în care valorile sunt mereu renegociate și evaluate prin prisma unei pluralități de voci și opțiuni. Din punct de vedere cultural și social, creștinismul nu mai este în centru, ca tendință dominantă, ci este împins la periferie, în zona marginalului. Formele dominante ale culturii actuale nu își mai revendică moștenirea creștină. Spațiul public este compus din mai multe voci, din mai multe adevăruri (religioase, științifice, filosofice) care coabitează și anunță o perioadă a unui pluralism care invită la poziții relative, de toleranță și acceptare. Se pare că actualmente se instaurează o nouă formă de universalism, dar de altă factură decât cel constantinian. Imperiul Roman a devenit creștin după edictul de la Milano și a impus religia creștină în spațiul european prin pârghiile instituțiilor sistemului de guvernare. Înainte de asta, un alt tip de universalism domnea lumea antică – cel constituit pe administrația Romei și cultura greacă. Este vorba despre un spațiu în care conștiințele religioase naționale erau slăbite, iar pluralismul religios și ideatic favorizau nașterea de noi grupări, așa cum a fost și cea creștină. Revenirea la o situație similară celei în care se forma comunitatea creștină pare a fi o întoarcere în timp sau un regres. Însă se prea poate ca o asemenea situație să salveze creștinismul, să îi ofere ocazia să își croiască propriul drum fără a avea avantajul unui cadru social și politic care să îl impună de la sine. Căutarea de soluții la problemele actuale presupune a lua în calcul cu realism o asemenea situație, în special de către cei ce consideră că lumea noastră trebuie să fie una dominant creștină, că societatea actuală trebuie croită după valorile creștine.
2. Ca urmare, este nevoie de un exercițiu de pregătire pentru a învăța să trăim într-un spațiu plural, pestriț, cu multe oferte culturale și religioase. Ne aflăm în situația în care, după mai bine de 1600 de ani, creștinii sunt nevoiți să își revizuiască propria concepție despre locul și rolul lor în lume. În momentul în care lumea nu mai este creștină de la sine, identitatea creștină nu se mai poate afirma decât pe baza paradigmei cristice, aceea a unei prezențe slujitoare și mântuitoare care nu are în vedere fața omului, culoarea lui politică și religioasă, adeziunile sale culturale și ideologice. A fi creștin presupune a-ți asuma o prezență activă jertfitoare în această lume, una care pune accent pe libertatea omului de a alege să îl urmeze pe Cristos, pe demnitatea și valoarea supremă a persoanei umane, și nu pe forța de persuasiune de care ar dispune sau pe care o poate folosi un sistem social și politic. Vorbim așadar despre o mutație chiar la nivelul spiritului comunității creștine. Cei care își asumă să îl urmeze pe Cristos trebuie să învețe că nu pot câștiga adeziunea celuilalt decât prin forța propriului exemplu de viață, prin capacitatea de slujire autentică pentru semeni. Comunitatea creștină are nevoie de o schimbare de paradigmă, de un efort de convertire în interior. Abia apoi poate să vină cu propria ofertă, să aibă ceva de spus într-un context plural cu mai multe expresii religioase, care mai de care mai tentante, mai promițătoare, mai bogate în soluții și răspunsuri. Șansa unei prezențe consistente a creștinilor în lume este legată de o evaluare serioasă și realistă a situației interne a propriei comunități, a modalităților prin care aceasta își face simțită prezența în lume, a propriei capacități de convertire, înnoire și schimbare. Credincioșii sunt invitați să înțeleagă că lumea nu va putea fi niciodată creștină, că efortul lor în lume este să participe mereu la un proces de mântuire, atât al lor, cât și al întregii realități. Este vorba despre o realitate mereu în schimbare, deci despre un efort continuu de a înțelege și participa la iconomia divină a mântuirii în contexte noi, cu probleme noi.
3. O lume în care creștinismul este o opțiune printre altele, poate nu la fel de atrăgătoare, presupune deja caducitatea situației creștinului nominal. În condițiile societății post-creștine, a fi creștin reprezintă o decizie, o alegere în cunoștință de cauză, temeinic asumată. Temerile Bisericii privind adeziunea tot mai slabă a generației tinere la creștinism sunt întemeiate. Însă comunitatea creștină poartă o mare responsabilitate aici. Ea trebuie să fie capabilă să răspundă serios, cu argumente solide, la întrebarea: de ce să aleg să fiu creștin? Iar dacă cineva a ales, cum să își păstreze și să își afirme identitatea într-un spațiu plural, ofertant, poate chiar agresiv? Răspunsul la cea din urmă întrebare privește disponibilitatea comunității creștine de a face efortul să clădească identitatea fiecărui credincios, să pună fiecare persoană în contact cu valorile și modelele pe care le-au dat experiența creștină în lume de-a lungul timpului. Este clar că Bisericii îi revine misiunea să reînvie valoarea fundamentală a uceniciei, să facă ceea ce Isus Cristos a lăsat comunității sale cu limbă de înviere: „mergeți în toată lumea și uceniciți neamurile”. Profunzimea și soliditatea identității creștine nu se pot înțelege și asuma decât printr-un proces de ucenicie autentic. Este vorba despre un exercițiu complex de a susține și asista dezvoltarea unei identități personale în parametrii libertății, ai respectului pentru persoana umană și ai disponibilității de a asigura devenirea ei.
4. În asemenea condiții, prezența publică a creștinilor nu poate fi nici una defensivă, de retragere și izolare de tip fundamentalist, nici una de coabitare comodă cu celelalte oferte religioase și culturale, și nici una de luptă, de confruntare violentă cu concurența prin apelul la mecanisme de forță. Așa cum sublinia J. L. Marion, creștinul trebuie să învețe să fie capabil de dialog, să nu părăsească masa discuției despre adevăr și valori fundamentale ce se desfășoară mereu în spațiul public. În situația actuală, în care nimeni nu mai poate impune altuia nimic, creștinul trebuie să învețe să fie o prezență critică în societate, adică să cunoască bine alternativele și fundamentele acestora, să prezinte propria poziție cu argumente serioase și soluții consistente. Această poziție critică corespunde vocației profetice a Bisericii, discernământului cu care Duhul Sfânt își echipează credincioșii pentru a fi sare și lumină în lume. Este vorba despre capacitatea de a înțelege corect vremurile, substanța transformărilor care se petrec în societate și ce implicații aduc acestea, sursele și motivațiile schimbărilor, implicațiile acestora pe termen scurt, mediu și lung. O societate a toleranței și pluralismului este posibil să lase loc expresiei creștine fără nici un fel de problemă, fără nici un tip de opoziție, creștinătatea fiind împovărată deja de propria istorie și de criza în care se zbate. Însă este la fel de posibil ca un spațiu cu multe oferte religioase să devină unul incomod, cu multă presiune asupra identității creștine și a posibilității sale de expresie. Este tot mai clar că istoria îi împinge pe creștini să își asume condiția lor prin excelență de identități care se afirmă, adică, așa cum o spune sugestiv Scriptura, să fie oameni în clocot, nu căldicei și nici reci.

Sursa textului aici.