Vasile Popovici. Semi-profesionistul de neoprit

Să-ți iei doctoratul și să ajungi profesor universitar, chiar unul emerit, atunci când îți cunoști cu aproximație domeniul se dovedește posibil nu doar în sistem românesc, ci și în Franța. Este cazul lui Catherine Durandin, care a predat zeci de ani istoria României la Institutul de Limbi și Civilizații Orientale de la Paris și la Institutul Superior de Relații Internaționale și Strategice. Să reușești o viață întreagă să obții din așa de puțină știință de carte așa de multe rezultate ține de miracolul prestidigitației! Problema e cu atât mai uimitoare, cu cât precaritatea informației se asociază la această autoare cu lipsa unei discipline intelectuale minime. Or, tocmai la acest din urmă capitol apare marea și inexplicabila problemă: poate fi oarecum de înțeles că promovezi cu abilitate atunci când specializarea e îngustă, fiindcă puținii ce ar putea denunța impostura închid ochii complezent, dintr-un motiv sau altul, dar să-ți reușească scamatoria când ai carențe de formație intelectuală într-un sistem precum cel francez, atât de riguros la acest capitol, această chestiune rămâne un mister de nedezlegat.

Editura Vremea publică recent (2018) o traducere – cu destule carențe, datorată Doinei Jela – a volumului România mea comunistă (Ma Roumanie communiste), ultima dintre producțiile lui Catherine Durandin. Titlul ar trimite la o carte de memorii, ceea ce în parte și este. Sau ar trebui să fie. Dar România mea comunistă nu e chiar o carte de memorii, cum anunță deopotrivă titlul, introducerea în materie și toată concepția lucrării, de vreme ce memoriile virează fără încetare spre adevărata specialitate a autoarei: elaborarea de conspecte în cuprinsul cărora scribul își strecoară micile și inoportunele lui aprecieri. Metoda acesta e pentru autoare irezistibilă, de vreme ce pe baza fișelor de lectură comentate ad libitum și-a făcut ea întreaga carieră, și a mers. Prin urmare, de ce n-ar merge și acum, încă o dată, drept care volumul de față amestecă paginile de notații personale cu paginile de lecturi istorice comentate în aparteuri subiective despre istoria recentă a României.

Catherine Durandin nu pare să înțeleagă nici un singur moment că în maniera asta de compunere există insolubila incompatibilitate dintre pagina memorialistică și comentariul istoric. Dar de ce are nevoie autoarea de fișe de lectură cu trimiteri la subsol, ca într-o (falsă) lucrare științifică, atunci când vorbește despre propria sa experiență de cercetător în domeniul în care a promovat o viață și de pe urma căruia, cum să spun altfel, a trăit? Din motivul simplu că în materia „sa” Catherine Durandin merge ca pe gheață și are nevoie continuă de sprijin, în dreapta, în stânga și la fiecare pas. Amănunt grăitor și el, trimiterile pe care le face sunt adesea de a doua mână, dar niciodată, nici măcar din întâmplare, informațiile nu sunt extrase din documente primare, fapt ce întărește la rândul lui impresia de amatorism, și asta la aproape trei decenii de la deschiderea arhivelor.

Cu toate măsurile bibliografice pe care și le ia, Catherine Durandin comite greșeli în serie. Profesoara crede, ca mulți alți francezi, că România a fost parte a „blocului sovietic”, eroare pe care un istoric n-ar trebui s-o facă, și încă sistematic; corect ar fi, desigur: România a fost parte din blocul comunist. Sinaia amintește, spune autoarea, de orașul portughez Cintra; e vorba de Sintra, desigur. În 1967, Catherine Durandin nu putea să aterizeze pe aeroportul Otopeni, cum scrie, din motivul simplu că acesta nu era deschis la data respectivă pentru zboruri comerciale. Să înțeleagă cine poate această propoziție scrisă de un istoric : „Ciu Enlai pare să fi declarat [subl. mea] unui cotidian iugoslav, Viesnik, la sfârșitul lui august 1971 : Suntem foarte departe de Europa etc.” Autoarea își închipuie, chiar așa, că „românii în totalitatea lor [sic!] nu știau nimic despre lumea exterioară, în absența informației libere.” O enormitate istorică : „În 1983, reflexul de a căuta pe google imediat ce un nume era pronunțat nu se crease încă!”, afirmă Catherine Durandin fără să clipească. În nota credulității superioare, așa de caracteristică, ea scrie negru pe alb și pretinde să fie crezută : „să fii selecționat ca să participi la dansuri sau la defilări [la Cântarea României] suscita o efervescență neobișnuită!!!” (Cele trei semne ale exclamării – și ale suficienței – îi aparțin exclusiv.) Altă enormitate: „După știința mea, românii din 1989 nu au ars în autodafé operele anilor de cult al lui Ceaușescu.” (Să lăsăm deoparte pleonasmul și entorsa logică din arderea „în autodafé”, dar afirmația e aberantă cu totul: ce român întreg la minte a ținut vreodată în biblioteca personală cărți omagiale cu Ceaușescu?! Eu unul n-am văzut așa ceva prin câte case am umblat.) Și așa mai departe!

Ca să nu-și strice relațiile cu autoritățile de la București, Catherine Durandin nu uită să ne informeze metodic despre crizele de revoltă înăbușită (sic!) pe care le resimte pe durata sejururilor sale în România comunistă, fără să aibă aerul că este conștientă de imaginea jalnică pe care o degajă acest conformism ieftin. Pe cât e de intransigentă în judecățile asupra conformismului românilor, pe atât este de indulgentă cu sine însăși când e să-și menajeze mici interese profesionale, ea, cetățean al unei țări libere deplin apărat de un pașaport francez.

Paginile cele mai insuportabile sunt însă cele despre Mihnea Berindei. Insinuante, răzbunătoare, lașe. Sub influența lui Mihnea Berindei, Catherine Durandin face un gest de „mare” curaj, singurul ei act de bravură: „În 1977, accesele mele de revoltă până atunci stăpânite, accese prilejuite de experiențele trăite la București, dar și de informații primite de la prietenii mei de acolo și de la exilații români din Franța, s-au adunat și dintr-odată și fără nici o ezitare, m-am alăturat unui mic grup de români care, la Paris, se mobilizează în apărarea unui scriitor disident român, Paul Goma, urmărit la București de Securitate.” Ah, dar acest angajament o apasă nespus: „Îmi stătea pe suflet faptul că îndrumătorul meu de teză [de doctorat] Georges Castellan îmi cerea cu insistență să nu mă amestec în treburile interne ale statului român [unde esti, Ceaușescule?] și să mă țin deoparte de mișcarea asta militantă pentru drepturile omului.” Militantă, militantă, curajoasă, curajoasă, dar nici chiar așa: „Nu figurez pe lista fondatorilor și nici pe cea a semnatarilor [în revista L’Alternative], trebuia să-mi păstrez posibilitatea de a merge la București și să-mi termin redactarea tezei.” Ce greu e cu angajamentele astea personale! Mult mai ușor e să-i judeci cu asprime pe alții.

Dacă în istorie nu excelează, ba chiar dimpotrivă, dacă micul pasaj civic e mai degrabă jalnic, dacă despre paginile inenarabile de proză, unde are de asemenea ambiții, preferăm să păstrăm o tăcere generoasă, Catherine Durandin are totuși un domeniu unde e imbatabilă, în arta insinuării veninoase.

Iat-o scriind despre omul care a organizat la Paris cea mai solidă mișcare de protest împotriva regimului ceaușist și care, după Revoluție, a ajutat ca nimeni altul forțele democratice nu doar din România, ci și din regiune. Ce aflăm despre Mihnea Berindei în aceste pagini scandaloase, la trei ani după dispariția sa, într-un moment când el nu mai poate riposta? Că Mihnea Berindei «a hotărât să „fugă” în Franța». Nu a fugit pur și simplu, ci a „fugit”. Nu ni se spune ce înseamnă aici aceste ghilimele, dar se deschide o pistă, cum numai o prozatoare ratată rătăcită în istorie poate insinua. Pe același fir insinuant, șerpesc, Catherine Durandin continuă: „Nu-i pun nici o întrebare. Adevărat sau fals acest motiv al fugii [pentru a face studii despre istoria Imperiului Otoman]? Nici nu-mi pun problema să încerc să aflu când a sosit el în Franța.” Ca și cum toate aceste întrebări insinuante, pe care ea nu le-a pus când putea s-o facă, dar le pune când nu mai are cine să-i răspundă, ar conține nu știu ce mister de nedezlegat. Ca într-un roman prost, memorialista noastră întreține suspansul: „Mihnea Berindei lucra metodic, eficient, în ciuda unei aparente lentori”; el nu se investește în acțiunile de protest de la Paris – deși chiar din spusele memorialistei aflăm se investește enorm –, ci „pare că se investește total în cauză” (ah, șerpișor susurător!). Nu știe din ce trăiește Mihnea Berindei, deși știe prea bine, însă joacă această comedie a ignoranței: „N-am nici cea mai vagă idee din ce trăiește sau supraviețuiește (…) Se presupune totuși că participă la grupul de cercetători ai lui Gilles Veinstein și că se ocupă de  analiza unor documente otomane.” De notat că ea însăși colabora cu Gilles Veinstein și că nu era pentru absolut nimeni un secret faptul că Mihnea Berindei fusese angajat la prestigioasa Școală de Înalte Studii de Științe Sociale (EHESS) și apoi, din 1991, la Centre National de la Recherche Scientifique. Și tot pe linia unei proze ieftine: „Ceea ce mi s-a părut atât de firesc, atât de simplu, faptul de a rezista, a fost fără îndoială înconjurat de un halo de complexități politico-polițienești.” Ce înseamnă aici „fără îndoială”? De ce „fără îndoială”? De unde „halo”-ul și de unde apăruse deodată dimensiunea „polițienească” și „politică” la un om curat ca lacrima? Doar Catherine Durandin știe. Marile revelații asupra lui Mihnea Berindei, de corupție într-o afacere inventată și de colaborare cu Securitatea, apărute în spațiul public după ce istoricul făcuse parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste condusă de Vladimir Tismăneanu, ale cărei concluzii i-au adus pe mulți în pragul demenței furibunde, acuzații între timp demontate, dar persistente pe blogurile ultranaționaliștilor, sunt preluate și difuzate senin de Catherine Durandin, cu perfidie, descalificant pentru un universitar ce a ținut permanent și ține încă în chiar aceste pagini să ia distanță față de ultranaționaliști.

Dar a mai rămas ceva de descalificat în textele inconsistente ale acestei autoare de ficțiuni?

—————-  

Catherine Durandin, România mea comunistă, traducere din limba franceză de Doina Jela, București, Editura Vremea, 2018.