Vasile Popovici. Trecutul nostru cel de toate zilele

La începutul anilor 90, comunismul părea că-și dă istoricul sfârșit. Falimentul fusese declarat în mod oficial și spectaculos odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice, la o dată precisă, în 8 decembrie 1991, la doi ani după ce Europa de Est se eliberase la fel de rapid și de inimaginabil.

Ca sub efectul unei magii la scară planetară, ieșeam cu toții – neverosimil și literalmente de la o zi la alta – dintr-un coșmar ce se anunța etern. Nu mai departe decât ieri fusese de neconceput că vom scăpa vreodată din chinga Moscovei, cu armata ei uriașă, mereu gata să se năpustească peste țările ce mișcau în front. Dar până la intervenția sovietică, mai erau toate celelalte de trecut, nebunia liderilor locali, fiecare cu armatele, milițiile și Securitățile lor, presiunea teribilă a ideologiei comuniste, conformismul ambiant – să nu-l uităm nici măcar o singură clipă –, complicele dintotdeauna al puterii.

Cum, îți venea să spui când ora a sosit, asta a fost tot?!

În urmă rămâneau un munte de cadavre, cataclisme și suferință cât pentru toată istoria lumii de la origini până în prezent, comunismul invincibil se prăbușea într-o singură clipă, iar toate acestea nu erau urmate de nimic. Învingătorii intrau direct în tranziție. Rămânea ca o mână de intelectuali și activiști să privească stingheri câmpul de ruine al trecutului și să predice în fața unui auditoriu dezinteresat, sincer indiferent în Occident și, cu trecerea timpului, tot mai indiferent și-n Est. Lumea avea alte preocupări.

Pentru doar câțiva ani, istoria a avut un singur învingător, SUA, și o singură ideologie, democrația liberală. Părea să fie Sfârșitul Istoriei, cum spunea Francis Fukuyama în chiar anul prăbușirii URSS. Marile evenimente ale istoriei avuseseră deja loc toate, se intra în era micii istorii. Lumea urma pentru totdeauna un curs irezistibil și unic.

Or, iată că nimic din iluzia sfârșitului istoriei nu se adeverea. Comunismul nu fusese nici el chiar învins, nici Istoria nu voia să știe, dar deloc nu voia să știe, de comandamentele rațiunii și libertății. Ne pregăteam cu toții, de fapt, să intrăm în conflictul generalizat al civilizațiilor, în era războaielor culturale.

După dezastrul provocat de totalitarismele comunist și nazist, ai putea crede că omenirea o să învețe cel puțin lecția lui niciodată asta din nou. Șocant e să vezi că în continuare tezele ce au stat la originea dezastrului uman numit comunism nu par definitiv condamnate la infamie după carnagiul planetar comis în numele lor. Tezele comuniste, gândite de Marx și puse în practică de Lenin, circulă azi din nou, după o perioadă de recul, cu vioiciunea unui mort ce se pregătește să-și trăiască din plin a doua viață. Greu de crezut, marxism-leninismul nu supraviețuiește printre ignoranți, care reiau ideologia urii de clasă din pură ignoranță, ci printre intelectuali, adică printre cei ce au acces direct și neîngrădit la informație și la istorie. Încă mai greu de crezut e să constați că nu doar intelectualitatea occidentală, din răsfăț și inexperiență, revine la vechea religie a urii, ci și intelectualitatea din chiar țările ce au cunoscut oroarea comunismului pe viu, în propria ei carne. Acest din urmă fapt depășește orice putere de înțelegere. Niciodată trădarea intelectualilor nu a fost mai mare și mai impardonabilă ca acum, când lucrurile sunt clare și lipsite de orice dubiu. Azi tinerii intelectuali marxiști n-ar mai putea să invoce nici oportunismul, dacă oportunismul a fost vreodată o scuză, și nici ignoranța, veșnicul argument al celor ce s-au pus în slujba regimurilor comunist și nazist sub pretextul că n-au știut, că au fost niște idealiști cu capul în nori. Azi știu, și totuși merg înainte, în deplină cunoștință de cauză. Resorturile acestei psihologii rămân insondabile.

Complicitatea cu crima, de bunăvoie, în absența armatei lui Stalin, orbirea voită, împotriva rațiunii și a avertismentelor, jocul cu focul și cu ideile, mai periculoase decât bombele, sunt azi monedă curentă în universitățile occidentale, dar și printre tinerii intelectuali din România.

Un teribil avertisment, după nenumărate altele, este monumentala Istorie mondială a comunismului a francezului Thierry Wolton. Doar primul volum, în varianta românească, numără peste o mie de pagini. Celelalte două, ce vor urma la Humanitas, vor însuma fiecare în parte cel puțin pe atât.

Întreprinderea a luat autorului zece ani de lucru. Ce a rezultat e opera unui istoric, așa cum o arată titlul, un eseu limpede și integral accesibil, o meditație filozofică, un studiu academic lipsit de morgă și o formidabilă sinteză a ce s-a scris pe tema comunismului de pretutindeni.

Nou e modul de organizare a materialului. Primul volum e despre călăi. Cum au luat puterea, cum au exercitat-o, cine au fost. E o istorie clasică, așa cum ne putem aștepta. Fără intervenția actorilor politici, a liderilor comuniști, ororile n-ar fi fost posibile. Volumul al doilea, ce va fi imprimat în toamnă în traducere românească, e despre victime, despre omul simplu în comunism, în toate variantele lui, de la supraviețuitor la condamnatul la moarte. Despre acest al doilea volum Thierry Wolton a spus de mai multe ori că e cel pe care-l iubește cel mai mult. A spus-o și la Timișoara, recent, cu ochii brusc în lacrimi, în plin dialog cu publicul. Greu să întâlnești un asemenea intelectual în Franța. Volumul ultim e despre partidele comuniste din țările unde comuniștii n-au apucat să ia puterea, dar asupra căreia au exercitat influență.

Uriașul studiu demonstrează fără putință de tăgadă că, pretutindeni unde s-a instalat, în Asia, Europa, Africa și America, comunismul a urmat aceeași schemă de preluare și de exercitare a puterii, bazată pe teroare generalizată, pe suprimare fizică, pe dominația completă a societății, după aceeași rețetă totalitară inspirată de tezele lui Marx și imaginată în detaliu de Lenin. Teroarea pură a fost peste tot urmată de faza legitimării prin recursul la argumente naționaliste. Peste tot ideologia a fost unică, aparatul de represiune fiind copiat ca atare după modelul originar sovietic. S-a ucis peste tot în numele egalității, al fericirii viitoare, al justiției sociale, pretutindeni s-a vorbit despre exploatați și exploatatori, despre inechități și ura de clasă, cu aceeași retorică, cu aceleași promisiuni, după aceleași metode. Obiectivele au fost în fiecare țară identice : aservirea ființei umane, confiscarea proprietății private pe scară largă, suprimarea drepturilor civile, suprimarea justiției în numele Justiției de partid, ideologizarea spațiului public, instaurarea unui regim de delațiune generalizată, erijarea partidului-stat.

A vorbi post factum despre eșecul comunismului într-o țară sau alta pe motiv că tezele marxiste n-au fost aplicate cum au fost gândite e absurd. Nu punerea în practică e vinovată pentru ororile comunismului, ci marxism-leninismul însuși, ideea că societatea umană poate intra în tiparul egalizator al utopiei prin violență și inginerie socială și mintală. Oriunde s-a acționat în numele omului nou, în ambele regimuri totalitare, comunist și nazist, rezultatul a fost unul și același. Demonstrația lui Thierry Wolton, bazată pe exemple luate de pe toate meridianele, e copleșitoare. La capătul a o mie de pagini de analiză, interpretare și sinteze, concluzia e următoarea : „toate regimurile comuniste au fost identice în esență. Au respectat aceleași texte canonice, au vorbit aceeași limbă de lemn, s-au bazat pe aceeași structură de putere, partidul și poliția politică, au respectat aceleași reguli economice, planificarea centralizată. Se poate vorbi de un comunism generic.”

Remarcabilă e și analiza comparativă a nazismului și comunismului. Nu e prima oară când cele două totalitarisme sunt examinate în paralel. Hannah Arendt a făcut-o strălucitor. Dar nu e niciodată prea mult să reamintim originile socialiste ale nazismului : „la origine, spune Wolton, nazismul a fost o mișcare a muncitorilor, țăranilor, mic-burghezilor și dezmoșteniților capitalismului. Doctrina oficială a mișcării denunță din toate puterile sufocarea celor mici de către cei mari.” Și continuă : „național-socialismul devenit național-comunism odată cu Stalin, ca și național-socialismul lui Hitler nu reprezintă deloc contradicții în termeni. Aceste politici sunt pervertiri ale statului național exprimate de un partid-stat atotputernic: Partidul Comunist în URSS, NSDAP în Germania. Diferența dintre ele depinde de felul în care se pune accentul, pe latura socială pentru unul, pe latura națională pentru celălalt. (…) Consangvinitatea sistemelor comunist și fascist, fraternitatea lor în fond, e certă: ambele reprezintă o pervertire a modernității, au o origine comună, cu socialismul drept matrice, au apărut în același timp după dezastrul din 1914-1918. Regăsim în ele același voluntarism politic vizând reîntemeierea societății, aceeași dorință de a făuri un om nou, valori împărtășite precum cultul muncii și o gândire milenaristă pretinzând că ne conduc către sfârșitul istoriei : societatea fără clase pentru comunism, Reichul de o mie de ani pentru nazism.” Hitler și Stalin s-au apreciat reciproc până la admirație, au bătut palma și, pentru 20 de luni, și-au împărțit prada frățește, de la nordul Europei la sudul ei, România inclusiv.

Întreprinderea lui Thierry Wolton nu e munca unui benedictin la adăpostul unei mănăstiri medievale ocrotitoare. Riscul minim e izolarea. Însă pentru cineva aflat la început de carieră pericolele cresc. Se ratează examene de promovare. Se blochează recunoașterea publică. Cabala stângii rămâne o forță redutabilă. Un intelectual francez, chiar și după ce intelighenția pariziană luase hapul amar, pe care l-a scuipat indignată, a Cărții negre a comunismului, nu e pregătită să accepte asemenea erezii. Expunerea monstruoaselor erori ale secolului trecut aduc în discuție complicități occidentale pentru care niciodată nu s-a făcut vreo penitență.

Răspunsul intelighenției e mai degrabă la polul opus : marxismul merită încă o liturghie iar generația noastră va ști s-o execute ca la carte.

Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică, vol. I. Cu pumnul de fier. Călăii, cu o prefață a autorului la ediția românească, traducere din franceză de Adina Cobuz, Wilhelm Tauwincl, Emanoil Marcu, Vlad Russo, Mariana Piroteală, Marieva-Cătălina Ionescu, Georgeta-Anca Ionescu și Elena Ciocoiu, București, Editura Humanitas, 2018.

Notă: acest text a fost publicat, în premieră, în numărul 3/2019 al revistei ORIZONT.