Victoria Deliu: Amenințări la adresa ordinii democrației liberale

Dacă ne propunem să  păstrăm ordinea democrației liberale, ar trebui să avem conștiința a cel putin trei posibile amenințări la adresa acesteia:

1. Responsabilitatea ca povară și pasiunile neținute în frâu. Una dintre caracteristicile definitorii ale ordinii clasic liberale este egalitatea în fața legii. Fiecare membru al societății cade sub incidența acelorași reguli și norme, astfel că fiecare are în față aceeași paletă vastă de oportunități. Oricine poate încerca să demonstreze că se pricepe mai bine decât ceilalți în varii domenii, nefiind restricționat, de pildă, de casta în care a venit pe lume sau neimpunându-i-se de către un planificator atotștiutor să intre într-o breaslă sau alta.

(Apărătorii statului protecționist, ai intervenționismului și ai „justiției sociale” se vor revolta în acest punct: „Indivizii care provin din grupuri defavorizate – în speță, săraci, dar nu numai, cu accent pe nu numai, mai ales în timpurile recente – sunt împiedicați să își îndeplinească scopurile tocmai din cauza provenienței!”. Lor le răspund că nu setul de reguli care este același pentru toți îi împiedică, ci alți factori.)

Date fiind acestea, diferențele privitoare la parcursul indivizilor nu sunt și nu pot fi cauzate de cadrul legal și instituțional, ci de anumite elemente pe care este indezirabil[1] să le controlăm: talentul și înclinațiile native, norocul/ghinionul unui anumit background familial, diversele circumstanțe și situații independente de individ și care s-au concentrat într-un anume context în care el se află acum etc. Așadar, individul este liber să aleagă, pe de-o parte, în limita stabilită normativ și instituțional, iar pe de altă parte, în limita unor factori pe care nici el, nici nimeni altcineva nu îi poate dirija, stăpâni, controla.

Bun, presupunem că a ales o anumită direcție profesională. A parcurs și un anumit segment din carieră după un timp și apoi, se trezește privind în jur, la alții care au reușit mai bine decât el. După cum știm deja că este și se manifestă natura umană, sentimentele lui de invidie, furie, revoltă interioară, detestare față de cei care au avut rezultate mai bune încep să iasă la iveală. Și atunci, omul identifică rapid, sub aburii urii, problema: „Ordinea asta a democrației liberală este vinovată! Legile astea care le permit unora să se folosească de ele în beneficiul lor, care sunt nedrepte, pentru că nu au putut să îmi modifice și mie mediul defavorizat din care provin și care, de fapt, m-a tras în jos, în comparație cu X, născut într-o familie de antreprenori prosperi.”

Fisura din acest tip de raționament apare ca o consecință a primirii cu brațele deschise a libertății de alegere fără responsabilitatea care decurge în mod firesc din ea. „Cum, responsabilitatea care decurge din ea? N-ai precizat chiar tu mai sus că există factori pe care oamenii nu îi pot manipula și care fac diferențe între ei? Și dacă există, cum mai pot fi oamenii responsabili de ceea ce aleg să profeseze în viață?”, se aude vocea apologeților protecționismului.

Tocmai aici stau farmecul și unicitatea ordinii clasic liberale: da, acești factori există, după cum am spus, însă cadrul legal și instituțional este cel care îi permite individului să suporte responsabilitatea alegerii sale, întrucât, printr-un efort personal sporit față de cel al colegului cu mai mult noroc, X, și el poate atinge performanțe similare. Este adevărat, poate nu în aceeași sferă de activitate, poate în alta, însă datorită ansamblului de reguli și instituții, se poate răzgândi și poate pătrunde într-un alt domeniu, cu costuri cât mai reduse, comparativ cu cele aferente unui sistem instituțional alternativ. Parcă prin încercare și eroare ne descopeream avantajul comparativ, procesul de trial&error fiind facilitat de libertatea de a intra în și de a ieși de pe piață…

Prin urmare, atunci când am transformat conceptual responsabilitatea într-o povară mai mare decât cea a lui Sisif și când am dat voie celor mai întunecate aspecte ale naturii umane să zburde liniștite în relațiile cu ceilalți, ne-am îndepărtat substanțial de libertate și de ordinea sa, care, în mod clar, devin amenințate.

2. „Comercianții/distribuitorii de idei de mâna a doua”, cei care întrețin și dezvoltă această atmosferă. Între teoreticienii și ideologii politici, experții și specialiștii în științele sociale, pe de-o parte, și publicul larg, pe de altă parte, se interpune acel grup de indivizi cu aplecare înspre a raționa și a abstractiza orice și despre orice, a scrie și a vorbi despre generalități, care resping discuțiile despre detalii tehnice sau probleme practice și se hrănesc din tot felul de idealizări. Ei formează opinia oamenilor obișnuiți, a oamenilor fără legături directe cu mediul academic sau științific și, după cum ne atenționează Hayek (căruia îi aparține și sintagma în ghilimele de mai sus), orice expert/specialist/cercetător este doar un om obișnuit în afara câmpului său de studiu.

 Cei care propun structuri alternative la cea clasic liberală (în ce măsură sunt ei teoreticieni sau ideologi – acesta face obiectul unei alte discuții), structuri intervenționiste, protecționiste sau socialiste, îi atrag pe acesti distribuitori de partea lor, fiindcă le oferă un proiect politic care poate să îi seducă, le oferă ceva la care pot visa și despre care pot scrie și vorbi generalități, fără să fie prinși în plasa așa-ziselor detalii tehnice.

Acest pattern era valabil acum 70 de ani, în 1949, atunci când Hayek scria despre „Intelectuali și socialism” și este valabil și astăzi – cu precădere în Occident, dar se extinde și înspre noi – pentru socialismul de rit nou. Așadar, tendința indivizilor, explicată la punctul 1) este încurajată de intelectualii si distribuitorii de idei animați de câteva idealuri ce au părut și continuă să pară nobile, idealurile-lup în blană de oaie…

3. Eliminarea criticilor care se aduc ordinii clasic liberale și a alternativelor la ea – falsa soluție. Cineva poate întreba, în continuarea punctului 2), de ce proiectul politic clasic liberal nu le poate oferi acestor intelectuali ceva la fel de sau mai fascinant decât celelalte tipuri de proiecte politice. Răspunsul lui Hayek este că aceasta s-a întâmplat în zorii liberalismului clasic, în secolul XIX, însă acum, provocările pe care această ordine politică le arată – acolo unde ea s-a concretizat deja într-o măsură sau alta – necesită cunoașterea și înțelegerea felului în care funcționează lumea, o cunoaștere și o înțelegere ce nu prezintă un interes atât de mare pentru intelectualii aflați în căutarea unor obiective inovatoare și, probabil, utopice.

Sigur, îndemnul lui Hayek pentru cei care vor să conserve liberalismul clasic este de a pune bazele unui program la fel de incitant precum cele alternative, un program care să îi (re)aducă pe intelectuali la credința în valorile ultime pe care este fundamentată această ordine. Mai mult decât atât, îndrăznim noi să declarăm, nu ar trebui să se solicite eliminarea din peisajul intelectual și social a criticilor la adresa democrației liberale și nici interzicerea propunerilor alternative la democrația liberală, dacă încă se vrea păstrarea ei.

Din contră, ar trebui să se reacționeze la ele, la toate aceste încercări (și reușite?) de ridicare a unui front opozant. Să se reacționeze din partea tuturor celor care s-au familiarizat cu miza jocului, fiindcă doar prin concurența ideilor (mai întâi) se poate obține realmente un produs de o calitate superioară. Să se reacționeze, în fine, în virtutea principiilor liberalismului clasic, și să nu se preia din mijloacele ineficiente și neproductive ale oponenților, de a pune obstacole în calea criticii argumentate și a „viziunilor diferite”.

[1] De ce este indezirabil să ne exercităm controlul asupra unor elemente precum: talentul nativ, background-ul familial ș.a.? Cei care consideră că este dezirabil (și chiar obligatoriu!) ar trebui să explice cum se justifică acest efort de a le controla, pe ce bază putem justifica așa ceva (pe baza unor scopuri proprii care le sunt străine celorlalți?) și dacă o asemenea încercare va avea efectele așteptate.