Despre costurile alienarii

Acum ceva timp mă întrebam, în urma cărții lui Nisbet, „The Quest for Community”, dacă este recuperabil costul alienării, pe care l-a adus diviziunea extinsă a muncii. Intuiesc că răspunsul este afirmativ, însă pare mai simplu, cel puțin pentru moment, să stabilesc în ce mod NU se poate recupera realmente acest cost decât să explic cum anume se poate. (De altfel, am mai urmat această linie de argumentare de două ori, atunci când am încercat să arăt de ce individul nu poate recupera acest cost nici prin intermediul statului, nici ca urmare a căsătoriei întemeiate exclusiv pe „iubirea-pasiune”, cum ar spune Denis de Rougemont.)

În textul de față îmi propun să demontez o altă iluzie. Poate este cea mai comună dintre cele pe care le-am abordat până acum; fiindcă, dacă nu toți simpatizăm Spiritul Statului și dacă nu toți alegem, mai devreme sau mai târziu, să ne căsătorim din „pură” iubire, ceva mă face să cred că (aproape) toți ne supralicităm atât de mult, încât ajungem nu să ne irosim pe ici, pe colo, ci să ne pierdem cu totul, la propriu.

În ultimele două săptămâni am auzit, de la doi dintre Profesorii mei, două avertismente diferite în conținut, dar asemănătoare structural:

1. „Acesta nu va fi un curs de dezvoltare personală.”
2. „Acesta nu va fi un curs de activism politic.”

„Bine, bine – se aude vocea scepticului din spatele ecranului –, și ce are de-a face dezvoltarea personală cu activismul politic, în afara faptului că de ambele se ține cu dinții azi?”

Tocmai asta, ar fi răspunsul meu.

Tocmai că ții morțis să te arunci de unul singur în vâltoarea pentru care înainte te pregăteau alții (te pregăteau, de fapt, instituții în toată regula). Dacă iluzia Statului și iluzia căsătoriei-din-pură-iubire rămân, totuși, niște iluzii ale intermedierii, iluzia băltirii în sentiment, cum o numesc eu, este una care exclude orice fel de mijlocire. Este iluzia pieptului gol din bătaia puștii… sau din bătaia transcendenței. (Aici, termenul „iluzie” înseamnă „falsă modalitate de recuperare a costului alienării, despre care se crede însă contrariul”.)

Să dezvolt: reluând și continuând ideea lui R. de săptămâna trecută, căruia îi sunt recunoscătoare pe această cale, adaug că absența practicării virtuții în modernitate, așa cum este ea, practicarea virtuții, înțeleasă de antici, împreună cu sterila teoretizare despre virtute, implică nici mai mult, nici mai puțin decât… prăbușirea în sentiment, în afect. Pe scurt, prin supralicitarea intelectului (sau „infatuarea rațiunii”) și, totodată, prin abandonarea virtuții în sens practic se ajunge la pierderea ordinii interioare a fiecăruia dintre noi. De la ultimul etaj, intelectul, facem o săritură în gol și iată-ne la cel mai jos nivel, afectul.

Aici intervine, cred, cea dintâi iluzionare: individul trăiește cu impresia că poate menține tensiunea dintre intelect și afect, chiar și în lipsa virtuții. Că doar de aceea a progresat intelectul în tot acest timp! Evident, se înșală. Mai devreme sau mai târziu va înclina către unul dintre cei doi poli și parcă se poate ghici ușor către care, nu?

Căci după ce a teoretizat în voie despre virtute, modernul se plictisește, după cum îi stă în fire. Străduindu-se să cuprindă morala cu mintea lui de modern (mulțumesc, T., pentru reamintire și pentru că m-ai ajutat să leg toate acestea!), se oprește atunci când vede că nu-i iese sub nicio formă. Și se trezește băltind în sentimente din cap până-n picioare. Chiar așa, ce rost are să se vorbească despre virtute, dacă discursul acesta perpetuează inegalitatea de gen, fiindcă „virtute” este un concept prin excelență masculin? Și nu atât că perpetuează inegalitatea de gen (pentru că ne învârtim tot în zona abstractului și aici), cât mai ales că, ați ghicit!, spulberă sentimente…

Sentimentul este tot ceea ce i-a mai rămas omului de azi. Este pieptul lui gol, inima pe tavă și iluzia, atât de adânc înrădăcinată în natura noastră cea umană, că se poate integra singur, prin forța magică a sentimentului, în ordinea mai vastă care îl cuprinde.

Dar nici după cinci cursuri de dezvoltare personală și trei lupte pentru un oarecare activism politic, individul nu pare să fi găsit oferta care să răspundă cererii lui atât de profunde. În loc să fie mai ajustat la realitate, așa cum și-a propus, ajunge să își creeze, parcă din nimic, propria realitate, adică o utopie. Sigur că aceasta nu are numai o dimensiune individuală, ci poate sfârși, așa cum se și întâmplă, într-una colectivă.

La final, o morală în trei puncte:

1. Nu e de ajuns să simți transcendența (sau ordinea mai complexă care ne conține) pentru a o putea (re)accesa.
2. Altfel spus, costul alienării NU se poate recupera fără intermedieri. Dacă s-ar fi putut, ar fi fost chestionat însuși statutul său de cost.
3. Ironia face ca tocmai cursurile care nu sunt nici de dezvoltare personală, nici de activism politic să fie cele prin care se încearcă acordarea „perspectivei teoretice cu detaliile” sau „a modului de gândire cu stilul de viață”. Și mai ironic e că s-ar putea să se reușească.