Despre Liberalismul Fricii si Alienare

Numisem, într-un text anterior, alienarea în forma ei sentimentalistă „băltire în sentiment”. Eram preocupată pe atunci de găsirea unor modalități potrivite de recuperare a ceea ce mi se părea cel mai mare cost al diviziunii extinse a muncii din modernitate: alienarea omului. Însă am reușit numai să identific trei modalități total nepotrivite, dar care se prezintă adesea pe ele însele drept potrivite: intermedierea generată de Stat, de căsătoria din pură iubire și de sentiment(alism). Băltirea în sentiment era, după cum am spus, numele celei din urmă.

Citind recent articolul lui Judith Shklar, The Liberalism of Fear[1], și fiind atentă la definiția pe care a dat-o cruzimii – „provocarea deliberată a durerii fizice, și abia apoi emoționale, asupra unei persoane sau a unui grup mai slab de către persoane sau grupuri mai puternice, în virtutea atingerii unui scop, tangibil sau intangibil, al celor din urmă”[2] – mi-am dat seama că în ultimele decenii s-a dezvoltat o sofisticată mecanică a sentimentalismului sau a băltirii în sentiment, în parte plecând chiar de la linia de gândire pe care o expune Shklar în articolul ei.

Care este această linie de gândire? După cum se anunță încă din titlu, liberalismul fricii este o formă a liberalismului care își are, cel mai probabil, originea în teoria politică a lui Hobbes[3]. Dacă ar fi după mine, s-ar putea numi – deși recunosc că nu ar fi la fel de sugestiv! – liberalism minimal, elementar sau chiar basic liberalism. Desigur că denumirile acestea ar putea induce în eroare, momindu-l pe cel care le-ar întâlni să creadă că este vorba de o doctrină politică simplă sau, mai rău, simplistă. Tocmai de aceea nu se cade să zăbovim prea mult cu denumirile, ci să trecem la descrierea fenomenului.

Ce înseamnă liberalismul fricii și, mai ales, ce îl diferențiază de celelalte forme de liberalism[4]? M-am gândit că cel mai ușor ar fi să explic astfel: să plecăm de la premisa că liberalismul – indiferent de formele și dezvoltările lui ulterioare – a luat naștere ca doctrină politică după Războaiele Religioase din secolul al XVII-lea. Războaiele dintre catolici și protestanți au fost faptele empirice pe care teoreticienii și filozofii politici, dornici să găsească o soluție la problema care apăruse, au fost nevoiți să le ia în considerare. Însă uitându-se la ceea ce s-a întâmplat atunci, au acordat importanță unor aspecte diferite.

Astfel, cei care pot fi plasați în categoria liberalismului fricii au văzut violența, cruzimea și frica de violență și cruzime, eventual și frica de frica însăși și, prin urmare, au vrut să conserve viața umană. Războiul trebuia oprit, pentru că, deloc greu de anticipat!, distrugea viața oamenilor. Mai apoi, puterea politică a trebuit limitată, pentru că, neoprită de nimic, și ea putea spulbera viața.

Nu aceleași aspecte au fost evidențiate de liberalii care țin la mare preț ceea ce Shklar numește „the primacy of conscience”[5]. Teoreticienii celorlalte forme de liberalism, confruntați, într-un fel sau altul, cu Războaiele Religioase, și-au propus să gândească un sistem ale cărui mecanisme de funcționare să nu mai permită intruziunea unei puteri arbitrare, oricare ar fi ea, în conștiința omului. Conservarea vieții nu era, bineînțeles, trecută cu vederea, însă însemna prea puțin pentru sistemul pe care teoreticienii l-ar fi putut gândi și în care oamenii ar fi putut trăi. Deci, dincolo de conservarea vieții fizice era necesară și protejarea conștiinței, minții, gândirii umane. Poate cititorul înțelege acum mai bine de ce prin Constituțiile occidentale și nu numai se găsește ceva precum „dreptul la libertate de gândire și exprimare”…

Așadar, liberalismul fricii vrea să evite răul actual și posibil, în măsura în care îl poate, evident, anticipa, în vreme ce alte forme de liberalism depășesc destul de mult acest nivel, concentrându-se uneori chiar pe dezvoltarea/educarea minții și a caracterului uman, care, să nu cumva să se speculeze aici!, nu înseamnă îndoctrinare sau propagandă. Shklar îl dă exemplu pe J. S. Mill atunci când descrie liberalismul desăvârșirii individuale, deci ar trebui să fie clar că nu e loc de îndoctrinare.

Înainte de a reveni la ce spuneam la începutul textului, vreau să citez câteva rânduri dintr-un articol al domnului Martin S. Martin, citit ieri pe Marginalia: „Rebeliunea George Floyd a înfățișat lumii un comportament violent și barbar nemaivăzut demult. Scenele de violență necontrolată din nopțile orașelor Minneapolis și New York ne-au reamintit de intervențiile batalioanelor de atac germane și ale fasciilor italiene din anii ’30, ca și de mineriadele bucureștene din anii ’90”[6].

Ceea ce le reproșează Shklar celorlalte forme de liberalism, cum ar fi liberalismul desăvârșirii individuale pe care l-am menționat, este că… au probleme de memorie, în parte plastic, în parte tehnic spus. Ce uită cei care strâmbă din nas la liberalismul fricii? Pe de-o parte, că omul e crud, violent și rău în natura sa profundă, iar pe de altă parte, că o poate dovedi de câte ori are ocazia și… a tot avut-o de-a lungul istoriei. De fiecare dată când instituțiile sistemului politic tind să încurajeze (prea mult? în ce direcții?) dezvoltarea spiritului uman, apare riscul ca sistemul să se destabilizeze și să se producă din nou un conflict – cu violență, cruzime și frică.

Aș vrea să reiau fenomenul băltirii în sentiment, la care m-am referit la începutul textului, în acești termeni, să îl descriu din perspectiva liberalismului fricii. Mi se pare că, de la un moment încolo, cruzimea nu a mai fost definită așa cum o definește Shklar în articolul ei. De la un moment încolo, doar o brută ar fi considerat că cruzimea se referă la violență/durere în primul rând fizică, abia în al doilea rând emoțională. Omul sofisticat și sensibil, chiar virtuos, a inversat tipurile de violență/durere, după care a eliminat-o de tot pe cea fizică din mintea și discursul său. Din ce motive a procedat așa omul sofisticat și sensibil, chiar virtuos, nu aș putea preciza fără să speculez cât cuprinde. Las sarcina aceasta în seama celor preocupați de resorturile psihologice ale omului sofisticat și sensibil, chiar virtuos.

Cred că toată retorica ofensei la adresa celor cândva defavorizați se poate încadra în acest fenomen – al redefinirii cruzimii, din cauze de sofisticăreală umană. Am impresia că cei care au tot insistat asupra redefinirii au mizat pe băltirea în sentiment a oamenilor pe care, poate pe drept, poate pe nedrept, voiau să îi protejeze, însă au sfârșit prin a-i abandona într-o și mai mare băltire. În timp, nici nu a mai fost nevoie să se simtă realmente ofensați și, deci, să simtă realmente durerea emoțională și cruzimea astfel redefinită, exercitată de cei „puternici”, ci a fost necesar doar să dea de înțeles că simt această durere pentru ca lucrurile să se pună în mișcare și să îi transforme din cei cândva defavorizați în cei de acum nefavorizați.

De altfel, am mai scris despre cum Corectitudinea Politică s-a așezat confortabil pe cultura sentimentalistă. Dar acum voiam să subliniez un alt pericol: și în acest mod, adică distorsionând tradiția liberalismului fricii, poate CP să se pretindă o mișcare progresistă și liberală. Nu e nevoie de prea mult, ci doar de o redefinire a cruzimii, susținută, bineînțeles, de fenomenul deja existent al alienării și, totodată, de închipuirea sofisticărelii. Apoi, tot sistemul și toate mecanismele sale pot fi reajustate în noua direcție. Sigur, în timp, sistemul și mecanismele sale nu vor mai putea arăta la fel, dar pentru moment lucrul acesta e fără importanță. Suntem prea sofisticați și prea alienați ca să ne pese.

Odată ce sistemul începe să transmită semnale că în interiorul lui se declanșează schimbările – cum ar fi redefinirea cruzimii și implicațiile sale practice – de multe ori, nu mai este decât un pas până la conflict. Conflict între cine și cine? Să zicem, între cei care cred că cruzimea înseamnă întâi violență/durere fizică, apoi emoțională și cei care cred că cruzimea înseamnă (întâi) violență/durere emoțională (apoi fizică).

Iar lucrurile se înrăutățesc abia după ce, atât de mult băltind în sentiment și închipuind durerea emoțională, nici conflictul nu mai poate fi perceput ca ceea ce a fost cândva de către cei care băltesc și închipuie. Acum, conflictul e pașnic, nu mai e violent. Iar violentă este acum tăcerea. Am evoluat și ne-am înstrăinat prea mult ca să ne mai miște cruzimea bătăilor din stradă, ba chiar atât de mult, încât acum ne mișcă până la lacrimi (sau până la pumni?) tăcerea celor mai „puternici”.

Cu toate acestea, în aer continuă să plutească ceva. Este ceva atât de înțepător și insuportabil, încât oamenii care băltesc în sentiment și se emoționează mult și ușor ajung să se devoreze pe ei înșiși. Oameni rozându-și emoțiile și ștergându-și băltirea. Oameni redefinind cu disperare redefinirea. Oameni care, deși au visat cândva că sunt suficient de sofisticați și suficient de alienați, și-au dat seama, în cele din urmă, că tot ce își pot, rezonabil, dori este ieșirea din starea mizerabilă și profund crudă în care au ajuns… Definiți voi cruzimea la care mă refer aici. Eu vreau doar să îmi imaginez, în încheiere, ce ar spune Hobbes dacă ar trăi să vadă și aceste timpuri, scandalizând prin spusa lui spiritele delicate. Probabil asta: atâta timp cât frica plutește în aer, libertatea poate avea o șansă.

[1] Judith Shklar, „The Liberalism of Fear”, în Liberalism and the Moral Life, editată de Nancy L. Rosenblum, Cambridge: Harvard University Press, 1989.

[2] Ibid., p. 29 (trad. și subl. mea).

[3] Deși Shklar declară explicit că nu îl recunoaște pe Hobbes ca părinte al liberalismului, așa cum este considerat de alții. Pentru lămuriri, vezi articolul citat la notele 1 și 2.

[4] Pentru că Shklar mai numește vreo două: liberalismul drepturilor naturale și liberalismul desăvârșirii individuale.

[5] Judith Shklar, op. cit., p. 23.

[6] Martin S. Martin, „Statele Unite. Cu bune, cu rele… <<Revoluția culturală americană>> se răspândește în lume” https://www.marginaliaetc.ro/martin-s-martin-statele-unite-cu-bune-cu-rele-revolutia-culturala americana-se-raspandeste-in-lume/, în Marginalia https://www.marginaliaetc.ro/ , publicat în data de 16 iunie 2020, accesat ultima oară în data de 17 iunie 2020 (subl. mea în pasajul citat).