Victoria Deliu. Robert Nisbet: The Quest for Community

În Community and Power: The Quest for Community, Robert Nisbet atrăgea atenția asupra caracterului (din ce în ce mai) invizibil/ascuns al autorității devenite mai degrabă putere. (Căci autoritatea este condițională, necesitând consimțământul celor care i se supun și o respectă, pe când puterea este fundamentată, simplu, pe forță, fiind externă, adică neinternalizată prin devotamentul celor care au rolul de a o accepta.)

Nisbet considera că această nouă particularitate a puterii se formează pe fundalul unei birocrații mereu mai crescânde, care promovează în sânul societății egalitatea de tipul uniformității (și anume, egalitatea de rezultat și de condiție, în niciun caz egalitatea în fața legii care este același lucru cu egalitatea de oportunitate). Mai mult decât atât, egalitatea, spre deosebire de libertate sau dreptate, poate antrena conștiința, mintea și resorturile afective ale indivizilor asemenea unei religii, susține Nisbet, preluând funcția socială pe care o exercită orice religie, aceea de a crea o anumită coeziune socială, de a modela morala și de a oferi un scop existențial.

Am adăuga că nu este prea dificil de remarcat afinitatea egalității ca valoare și sumă de atitudini și viziuni cu doctrina creștină. Nisbet precizează că, departe de a se mai comporta ca o idee seculară, egalitatea-uniformitate devine o idee religioasă. Dacă preferați, ținând cont de trimiterea la creștinism, ne putem raporta la acest fenomen și ca la un soi de creștinism secularizat, dacă este posibilă și corectă aici și transformarea în sens invers, adică o relație bilaterală.

Desigur, pericolul constă în faptul că sunt schimbate mentalități în acest proces și, totodată, norme atât în registrul formal, cât și în cel informal. Astfel, urmând firul Ariadnei, ajungem în punctul în care realizăm că cel mai intim spațiu al omului, conștiința sa, este invadat și încearcă să fie direcționat și ghidat de către stat, prin ceva asemănător unor subterfugii sau măcar a unor mijloace care rămân, de cele mai multe ori, străine ochiului.

La pilonii care susțin caracterul ascuns al puterii se adaugă – poate cel mai important element – estomparea instituțiilor așa-zis intermediare (între individ și stat), cum ar fi familia, biserica, clasa socială etc., instituții care reprezintă tot atâtea centre de autoritate și al căror specific este organizarea ierarhică. (Ar trebui aici notat într-o paranteză că pe de-o parte, egalitarismul care cucerește și schimbă structuri mentale și reguli formale și informale și, pe de altă parte, dislocarea instituțiilor amintite mai sus atentează la capacitatea individului de a gândi în termeni de priorități și ierarhii, care poate submina, la rândul ei, capacitatea decizională.)

S-ar părea că unii preferă adesea ceea ce nu pot vedea în defavoarea a ceea ce pot percepe cu ușurință. Poate fiindcă au impresia că, dacă nu pot vedea acele lucruri, ele nu există, așa cum există cele ușor sesizabile. Așa se explică toleranța multora pentru puterea „invizibilă” (dar cu atât mai perversă!), câștigată la costul repulsiei față de autoritatea evidentă care aparține instituțiilor intermediare. Ascunsă la capătul șirului birocratic și în spatele egalitarismului deghizat într-un nobil umanism, puterea se extinde pe nesimțite și este îmbrățișată fără ca cei care o primesc să înțeleagă prea bine ce fac.

În 2019 însă, pe lângă birocrația prin care se dezvoltă și se camuflează statul, menit să creeze o dată pentru totdeauna egalitate-omogenitate pentru toți!, ne mai confruntăm cu niște mijloace care îndepărtează puterea de percepția comună: social media/așa-zisele rețele de socializare. Sigur că ele nu aparțin vreunui stat, însă de subliniat sunt cel puțin trei trăsături comune edificiului pe care s-a înălțat noua putere (sau „noul despotism”, cu expresia lui Nisbet):

mai întâi, impunerea aceleiași recente morale egalitarist-nivelatoare, în special în sfera limbajului sau în sfera mai cuprinzătoare a exprimării;

apoi, capacitatea de a pătrunde până în cele mai mărunte detalii ale vieții indivizilor, după cum afirmă și Nisbet și alții, mai ales cu privire la caracteristicile birocrației. În plus, abilitatea și tendința de a se infiltra în cele mai intime unghere ale existenței umane sunt încurajate (stimulate) de structurile mentale ale indivizilor, modificate de morala pe care o numeam mai devreme, fiindcă setea veșnic nepotolită după egalitatea-uniformitate, în mod strâns corelată cu centralizarea puterii, duce, evident, la abandonarea libertății de toate felurile;

nu în ultimul rând, preluarea unei funcții importante, exercitate înainte de instituțiile intermediare: împărtășirea ideilor și a intereselor între membrii diverselor comunități, sub forma dialogului viu și a prezențelor reale. Nu știu dacă această funcție ar putea fi numită „funcția de comunicare”, fiindcă sintagma pare golită de substanța regăsită în practica instituțiilor acum în ruină.

Puși față în față cu această stare de fapt, ne întrebăm dacă și cum mai este posibilă revenirea la un sistem în care instituțiile intermediare să își exercite funcțiile sociale – astăzi preluate de stat și de pachetul social media. Pe deasupra, ne întrebăm și dacă omul va mai avea același portret de până acum în lipsa comunității, sub varii forme, de care simțea cândva că aparține. Pierde omul ceva irecuperabil odată cu dispariția instituțiilor care ofereau o comunitate, așa cum le-am înțeles până acum? Sau se pot găsi substitute pentru aceste instituții?