Virgil Iordache. Administrare universitară după chipul și asemănarea impostorilor

În general sunt copii de nomeclaturiști sau de ofițeri de informații comuniști, au supt de mici acadeua că sunt stăpânii celorlalți și nu vor nici acum să o lasă din mânuță. Dacă n-au sânge albastru de seceră și ciocan și-au vândut inteligența nu mult peste medie ca să aibă un locșor în sistem și implicit un drum mai neted către bani și putere. Ei dau roluri, ei știu care e mersul lucrurilor, viitorul omenirii, vor muri cu toții pe la birouri cu capul pe masă precum soldatul japonez în așteptarea comunismului victorios.

Vai de universitățile sau facultățile sau domeniile științifice ajunse sub stăpinerea lor. Dresați bine, asemenea bull-terierilor, nu mai descleștează fălcile după ce au apucat un picioar de instituție, pe care în scurt timp îl transformă în ciolan. Dar ciolanul e mort, iar știința și educația ar trebui să fie vii, universitățile și institutele ar trebuie să aibă puls, să facă ceva, să miște. Un om rațional și lacom ronțăie de ici și de colo din surplusul produs în organizație, aceste persoane nu, cu dânsele înțepenește totul. Cadavrele domeniilor științifice devin în scurt timp rău mirositoare, instituțiile se înfundă în clasamente, mai stau în picioare ca morții într-un autobuz aglomerat câtă vreme nimeni n-a remarcat încă decesul. Hoiturile mai sunt salvate prin PR o vreme, după care se instalează taina științifică, se trece la o viață dogmatică în care repetăm papagalicește ce au spus alții, fără să mai gândim, pentru că însuși exercițiul gândirii a fost uitat.

Toate rezultatele deciziilor lor sunt proaste: aparatele nu funcționează, pentru că s-a luat șpagă pentru ele, studenții învață că nu e nevoie să măsori cine știe ce în știință și nici să publici serios, dacă ești umanist esența e discuția de cafenea și cel mult eseul artistic, angajează numai mediocrități, yes-mani care să nu-i deranjeze, ascund CV-urile tuturor pentru că nu vor să fie văzute ale lor, se mint pe sine, fac circ, se victimizează doar doar adevărul nu va ieși la suprafață. Dar adevărul iese odată cu dezastrul general pe care îl cultivă.

Sunt asemenea lipitorilor față de oamenii de știință serioși, mereu vor să dea impresia că fără vreo vorbă sau intervenție a lor Pământul s-ar fi oprit din rotirea în jurul Soarelui, răurile n-ar mai curge de sus în jos, iar pentru asta merită să ia ei bani, cât mai mulți bani. O taxă de protecție. Dacă n-ai bani măcar să le dai niște aparate să își facă afacerile, sau să lucrezi ceva gratis pentru ei prin consultanță, să fie acoperiți. Orice e serios trebuie supt, parazitat, iar dacă nu se poate trebuie să dispară, să nu-și ia nasul la purtare. Cu acadeua puterii în gură umblă prin birouri și cer bani pentru cine ar trebui să îi obțină singuri, apoi fac trafic de influență.

Cel mai mult se bulucesc la poziții de putere, din frica de a nu fi controlați pentru ce fac pe fond și ca să-și umple timpul cu alte treburi decât ce ar trebuie să facă. Vânează vulnerabilități ca să manipuleze. Ciolanul facultăților decedate devine cu vremea lustruit, studenții inteligenți și harnici încep să fugă ca dracul de tămâie, rectorii constată că există unele probleme, dar și un mare potențial în acele domenii, fără să mai spună și că acel potențial nu se va mai exprima în următoarele decenii, un detaliu nesemnificativ. Nu-și permit, pentru că universitățile trebuie să fie un fel de falanstere, dacă n-ar accepta asta n-ar fi unde sunt. N-are importanță că ce e falanstar ca acestea sfârșește, în faliment. Fiecare mai încearcă ici-colo câte ceva pe un culoar aparent liber, care va fi astupat la momentul potrivit de vreun soldat japonez încă în viață, sau de vreun papagal egolatru împins în față în poziții de decizie ca să umilească tot ce e valoros.

Vedem așadar un soi de cancer postcomunist academic.

Peste douăzeci – treizeci de ani ici-colo câte o plăcuță sau chiar un bust va arăta ce mult au făcut ei și ele pentru țară, deoarece alții care să fie arătați oricum nu există: au plecat sau au fost făcuți să plece. Iar în șirul de tablouri de pe pereții instituțiilor nu poate să există o gaură pe care să scrie “Aici nu s-a întâmplat nimic, aici a fost un dezastru general, aici ne-am scufundat într-o mlaștină ineptă a mediocrității agresive, aici valorile academice au fost călcate în picioare și s-a furat fără rușine din banii publici, aici au fost tâmpiți pe bandă tineri cu potențial”. Minciuna de sine va continu până când vreo teză de doctorat în istoria științei va descrie documentat realitatea, așa cum o descriu acum pe cea a falsei științe din anii legionarismului și stalinismului.

Vin vremuri mai bune.