Virgil Iordache. Cercetarea filosofică din perspectivă creștină

Prin cercetare filosoficā am putea înțelege explorarea proceselor gândirii, în realitatea lor ideaticā transmisā prin opere şi tradițiile gândirii. Gânditorul se apleacā asupra ideilor şi fenomenelor complexe de la un nivel superior lor, al rațiunii proprii şi acoperā cu metodā cât şi ce poate producând ceva. Inițierea unor noi tradiții o vād ca o actualizare a unui potențial existent în natura gândirii.

Ce diferā fațā de rațiunea creştinā sunt punctul din care se face observarea gândurilor şi obiectivul. La filosofie e descrierea şi creația din imediata apropiere, chiar şi când cuprinderea pare maximā. Eşti cu gândul, eventual chiar el (vocea internă de tipul 1 în figura 1). La creştin obiectivul e sesizarea folosului pentru un scop superior pe care îl cunoşti personal, dar nu l-ai formulat tu sau alt om. Eşti cu rațiunea între gânduri şi o gândire superioarā, o situare dinamicā, în care nu poți sta reflectând (vocea internă de tipul 2 în figura 2). Când reflectezi deja filosofezi. Orice instructaj e mai degrabā practic.

Organizarea implicită a unor componente specifice ontologiei minții din textele patristrice (reconstrucție).

Gândirea proprie, oricât de performantā, nu are nici un instrument sā te ducā în deschiderea creştinā, să te dizloce din rațiunea centrată pe eu în cea care observă eul dezlipindu-se firesc de el. Nu pare să existā filosofie creştinā în sens duhovnicesc propriu, dar existā filosofie fācutā în duh creştinesc, ca pe o activitate fireascā de explorare a potențialului gândirii omeneşti, lumeascā, aşa cum ai face pantofi sau cerceta natura, orice altceva din care se poate trāi. Ar putea fi şi o rucodelie în mānāstiri.

Filosofia permite un anumit nivel de luciditate cu privire la realitate, foarte folositor pentru acțiunea lumească (în termeni de gândire critică, înțelegere a presupozițiilor discursurilor regionale, a unui concept complex de coerență a cunoașterii umane). Luciditatea mai profundă a înțelegerii sensului întregii lumi și a corpurilor ei de cunoaștere vine numai prin desprinderea de nivelul filosofic de înțelegere [1] și nu depinde de deținerea instrumentelor de cunoaștere necesare pentru a practica filosofia.

Credința creştinā e compatibilā cu filosofia, la fel cum e cu ştiința modernā. Conflicte apar la explicarea lor pentru cei care nu ştiu pe viu una sau alta, sau nici una nici alta. Existā şi mici nişe cu obiective greşit formulate de ambele pārți (argumentarea existenței lui Dumnezeu – obiectiv inutil ca argumentarea existenței apei, sau respingerea acestor argumente, sau înțelegerea problemei creației termenilor teoretici din ştiințe – universul fizic, stringurile, speciile biologice, când ele sunt create de om prin teoriile ştiințifice, care nu asumā un realism naiv – dar cine ştie asta în afara filosofilor bine pregātiți ?). Există și obiective secundare, cum sunt celor asociate politicului, cu strategii de legitimare diferite din perspectivă filosofică și teologică [2].

Existā o tradiție a acestor false sau secundare probleme, marginalā cognitiv, dar centralā social prin cererea mare din partea maselor şi implicit a instituțiilor care vor sā le aibā aproape. E şi ceva bun în asta, mai bine detensionāri prin ritualul cārților şi contracārților decât prin arderi pe rug, defenestrāri sau fenomene Piteşti.

Intelectual situațiile de conflict sunt ceva interesant mai mult antropologic, nu profund filosofic sau teologic. Fenomenul e un caz particular al amestecārii fārā discernāmânt a vocabularelor regionale care au funcții specifice. Se pretinde unitate simplā, coerențā ca într-o limbā naturalā, acolo unde ea nu existā în mod natural. La fel se pretinde în ce priveşte vocabularele ştiințelor efective şi ale formelor lor instituționalizate în organizații sau reglementāri sectoriale, miza aici fiind acces la resurse şi putere.

O universitate are rolul sā descrie realist aceste fenomene pentru a pregāti o angajare avizatā şi responsabilā în viața profesionalā, nu un militantism pentru cauze de moment.

Note

[1] “Luciditatea absolutā” menționatā de dl. Voinescu în interviul despre Athos e peste tot, în pravila matinalā dacā i se dā omului zdrobirea inimii, la serviciu, în maşinā, în naturā, şi mai ales în fața manifestārii rāului când i te opui, oricât de slab, iar apoi ceri ajutor, neinsistând pe puterile proprii pentru cā ştii deja unde ajungi astfel. E îmbâcsitā de orice cāutare sistematicā a plācerii sau succesului, fie şi de mici tabieturi nefolositoare. Ataşamentul excesiv de Athos e o ancorā psihologicā. Un pelerinaj la moaşte prin Bucureşti poate avea aceeaşi funcție.

[2] Ecumenismul se află pe același plan cu ortodoxismul: soluții instituționale cu un anumit grad de teoretizare filosofică (rigoarea fiind ceva mai mare la ecumenism) la probleme politice. Ambele sunt pe un nivel existențial lumesc, viața duhovnicească fiind la alt nivel. Modul cum se raportează un credincios la cele două nu e cu nimic diferit de felul cum se raportează la orice alt fenomen politic lumesc. E nevoie totuși de mai mult discernământ și atenție decât în alte cazuri datorită consecințelor instituționale mai delicate pe care le au cele două asupra însăși funcționării instituționale a Bisericii, în special relația la vârf dintre Biserică și stat. În timp ce pentru ierarhi e necesară o asumare de facto a uneia sau alteia, simplul credincios nu are nici o astfel de obligație. Preferințele de acest fel ale clerului sunt o greutate a dumnealor, pe care au ales-o liber intrând în condițiile instituționale în care operează.

Text trimis simultan platformelor Contributors și Marginalia