Virgil Iordache. Condiţiile necesare şi suficiente unei societăţi decente sunt libertatea, admiraţia şi efortul

Nu e nici o diferență de atitudine între un politician care luptă să servească interesul public în România, un monah izolat care se chinuie să ridice o mănăstire cu eforturi uriașe în condiții grele, un om de știință dedicat cunoașterii încercând să publice la cel mai înalt nivel într-un ocean de lene si impostură, un ecologist care face o arie protejată de la zero si o îngrijește sau un gânditor care dă exemplu altora cum se gândește printr-o operă.

Toți cer mult de la ei, sunt atenți cu alții dacă văd bună credință si nu pierd timpul cu vorbăria si neaveniții. Când construcția e gata si masele o inundă încep alte proiecte unde nu se înghesuie multă lume.

Nu este nevoie ca aceşti oameni să fie mulţi, e nevoie ca ei să fie luaţi ca modele de cei mulţi. Ţine de natura creativităţii să aibă loc pe drumuri foarte diverse. Cine ştie mai bine decât o plantă în creştere drumul spre lumină ? Există în aceste vremuri idolatrizare a planificării denotând slăbiciune, necunoaştere, lenea de croi drumuri sau de a urma unora deschise de alţii cu succes şi care trebuie bătătorite.

Democraţia funcţională are o structură piramidală a admiraţiei pentru ce fac bun alţi oameni.

Respectul pentru orice formă de creativitate e semnul sănătăţii sociale. În orice domeniu creativii sunt puţini şi ţin vii organizaţiile. Sunt prea puţini pentru ca să ne permitem ca nemulţumirile noastre faţă de ce fac uneori majoritățile să îi afecteze şi pe ei. Polarizările vehemente, lipsa nuanţelor denotă prostie. Nici o marcă instituțională, nici o valoare invocată nu poate justifica lipsa nuanţelor. A învinge monocolor este a pierde, a-ţi distruge matricea socială în care te poţi dezvolta. Este lene, oboseală personală, ridicate la rang de regulă, este simplificarea premergătoare morţii, este co-extensivă urii. Dragostea nu înseamnă decât să laşi să existe ceea ce există.

Omul este născut să observe, să gândească, să discearnă, să acţioneze. Nici una dintre ele urmărite exclusiv nu poate aduce vreo schimbare de folos. Sunt etape ale oricărui proiect. Preferinţele personale pentru una sau alta dintre etape pot da o stilistică anume, dar nu pot elimina procesul ca întreg. Procesul este ceea ce uneşte oamenii cu cele mai diferite drumuri, numai procesul duce la o creaţie, la un dar palpabil de folos semenilor. Calitatea procesului e vitală, rezultatul nu primează asupra procesului. Scopul nu scuză mijloacele.

Când le scuză suntem deja în iad, în imperiul lenei şi al prostiei, sclavi ai unor speranţe deşarte, ai unor cuvinte pe o hârtie moartă.