Virgil Iordache. Delicata situație a mărturisirii credinței prin fapte rele

Este ceva bun în lucrarea “Noțiunile de Dumnezeu și suflet în fiziologie” de Nicolae Paulescu, în textele creaționiste pretins științifice, în dragostea de țară și Dumnezeu ale lui Corneliu-Vadim Tudor și Liviu Dragnea, în donațiile trâmbițate ale lui Gigi Becali, în crimele legionarilor și în atentatele sinucigașe în numele războiului sfânt ale radicalilor islamici ?

Răspunsul ușor și confortabil este că nu, răspunsul greu este că da, și anume mărturisirea credinței lor. Răspunsul ușor răspunde intereselor noastre imediate sau într-un orizont de timp gestionabil prin puterile noastre, și este cu totul rezonabil. Nu avem de ce să acceptăm ceva bun în aceste demersuri, nu vrem să legitimăm în mintea celor neatenți, și care sunt cei mai mulți, aceste fapte, perturbă ce știm că este valoros, sunt excesive, iraționale, ne fac să ne simțim și să fim în nesiguranță.

Răspunsul greu vine din înțelegerea umană a lor dincolo de acest timp, nejuridică, nu neapărat iubitoare, dar compătimitoare. Răspunsul greu poate fi înțeles prin analogie și de cei care iubesc natura și planeta și ar face orice să le salveze, deși nici una nici cealaltă nu au nevoie de vreo salvare, fiind masive și mult mai durabile din perspectiva științei moderne decât o specie oarecare. Răspunsul greu poate fi înțeles prin analogie și de comuniști, și de marxiștii culturali actuali care calcă în picioare destine distrugând propria cultură în numele unei egalități și menajări a sensibilităților pe care le prețuiesc infinit. Cu toții apreciază buna orientare și tolerează faptele rele.

Răspunsul și mai greu și mai puțin confortabil, în fapt inuman, este că nu doar scopul trebuie să fie bun, ci și faptele prin care îl urmărim. Scopul nu scuză mijloacele și nici mijloacele nu scuză scopul. Accentul pe politica pașilor mici și a acțiunilor mici e o lașitate a neasumării scopurilor relevante, perfect umană, aducând totul la măsura noastră, așa cum accentul pe scopul demn de urmat fără atenția la ce poate omul efectiv este o eroare complementară, o cedare în fața confortului de a afișa valorile bune fără nici un plan realist de a le atinge. Ambele sunt forme ale lenii, ale vieții neorientate, o ticăloșie ambalată în poleială.

Mărturisirea credinței este dificilă, riscantă, și strict vorbin numai la îndemâna lui Hristos. Numai el nu poate risca să cadă în mândrie când o face, de unde și îndemnul să nu știe stânga ce face dreapta. Poate de aceea suntem adesea și lăsați să ne distrugem singuri ca persoane și ca popoare. În iconomia lumească e foarte posibil ca faptele mărturisitoare bune așa cum sunt percepute acum să se dovedească altfel după o vreme. Singura instanță care poate spune, cât de cât, despre ce este vorba, este Biserica, prin har, nu prin lucrare omenească, la vremea cuvenită, o vreme pe care nu o știe nimeni.

În logica noastră omenească tot ce putem face este să exprimă o opinie, cu niște argumente, cu niște presupoziții clar explicitate, ca martori ai suferinței, nădăjduind că ea are un rost. Judecarea actuală este o mică opinie care să ne arate că facem ceva, că ne pasă, că știm că hoția e mai bună decât cinstea, că reaua credință e mai rea decât buna credință, nu neapărat că am și înțeles ce trebuie să facem ca să nu fim farisei sau să nu transformăm urmarea binelui într-o afacere lucrativă.

Cine crede că e drept e cu siguranță păcătos, cine știe că e păcătos are cel puțin o șansă.