Virgil Iordache. Despre Bucurie, sau capitalismul ca joc

Deși este mereu a unei persoane, bucuria e mereu un dar al altei persoane. Nici un om nu se poate bucura pe sine, doar o anume ființă se poate bucura pe sine. Ființa care se poate bucura pe sine are mai multe persoane, iar bucuria e posibilă prin daruri reciproce între ele, prin dragoste. Când spunem că omul este după chipul și asemănarea unei astfel de ființe spunem că omul este om doar în relație cu alte persoane, cu alți oameni și cu persoanele acelei ființe.

Acesta nu este un model teoretic, e un model practic, e ceva de urmat [1]. Bucuria vine efectiv numai și numai pe această cale. Starea firească a omului este bucuria deplină, totală, unii oameni numesc asta a fi în comuniune. A fi în comuniune nu înseamnă a te identifica prin apartenența la un grup. Grupurile sunt realități nepersonale. Un grup de bacterii, un grup de corpuri oarecare. Reprezentările de felul celor cu privire la grupuri, popoare, națiuni sunt reprezentări teoretice. Orice reprezentare teoretică este instrumentală pentru ceva, nu este direct practică. Grupurile sunt instrumentate ca mijloace pentru interesele unor oameni. Comuniunea nu este mijloc pentru ceva.

Diferența dintre relațiile dintr-un grup și cele din comuniunea de persoane e următoarea: în grup relațiile sunt de schimb reciproc, în comuniune relațiile sunt de dar reciproc. Relația de schimb este organizată de o raționalitate locală, a eficienței, relația de dar e organizată de rațiune, a eficacității la scara întregii vieți. Darurile nu sunt mijloace în măsura în care sunt daruri.

Cine crede că este parte dintr-un grup și nimic mai mult nu poate avea un proiect de viață ca întreg, ci viața îi este un mediu nestructurat (ca dar neconștientizat) pentru proiecte de scară mai mică decât viața însăși. Din perspectiva viețuirii în acest fel darurile sunt suspecte, ele reflectă o stare de inferioritate a celui care primește. Cine nu știe că stă într-un dar are un complex fundamental de inferioritate. Întreaga structură socială de roluri și statusuri are în spate un astfel de mod de a gândi și a fi, limitat, instituit în comun din interese, desprins de comuniune în mod parțial sau în mod absolut, în căutarea unei superiorități. Dacă nu se observă că această structură e inferioară ontologic, un fel de joc în raport cu realitatea autentică a comuniunii la scara vieții ca întreg, structura socială poate să pară nedreaptă. Dar un joc nu e niciodată nedrept, e doar un joc. Orice joc se joacă cu seriozitate și responsabilitate, dar nu e mai mult decât un joc.

Există un capitalism parțial desprins de comuniune și unul absolut desprins de comuniune. Cu cât desprinderea e mai mare, cu atât bucuria e mai rară în acea societate, iar jocul e luat mai în serios până la a crede că el e tot ce există, că el e referința. Când jocul devine pentru om tot ce există nedreptatea aparentă a rezultatului lui devine frapantă și se cere, zic unii, îndreptată. Socialismul este rezultatul unei astfel de situații, al acțiunii unor oameni care caută bucuria exclusiv în afara comuniunii, o căutare fără sens, pentru că nimeni nu o poate obține în acest fel, o căutare a unor oameni orbi în sensul că nu văd mediul propriei vieți în care se află, nu se ridică la perspectiva asupra lui. Nimeni nu se poate ridica la o astfel de perspectivă fără să fie ridicat de cineva ca dar și nu poți da nimic în schimb pentru așa ceva. Poți cel mult să îți apropriezi perspectiva, să o întemeiezi în tine și să o livrezi ca un sistem filozofic, cu costul că pierzi bucuria.

Nu poate exista piață liberă fără conștientizarea faptului că succesul în competiție nu este unul de viață și de moarte, final, total, că meritul nu este decât ceva contextual, că ierarhiile rezultate nu sunt decât locale și nu ale oamenilor ca întreg, ca persoane. Nu poate exista o piață liberă dacă e nu e privită cumva ca joc, secund în raport cu altceva mult mai important. Scufundarea totală în joc duce la trișare, la corupție, la distorsionarea pieții. Capitalismul cu funcționalitate optimă e cel în care competiționează local persoane aflate în comuniune la alt nivel, al vieții ca întreg. Capitalismul în care competiționează agenți economici, indivizi maximizatori de utilitate, este drumul spre socialism, este o proiecție a unor modele științifice parțiale asupra unei realități umane mult mai profunde, o proiecție făcută de oameni care nu au înțeles despre ce e vorba datorită absenței perspectivei.

Idolatrizarea științei are drept rezultat multiplicarea unui anumit model asupra a ce este omul în mințile oamenilor și consecințe sociale și economice. Problema nu este că se distruge capitalismul și bunăstarea, se poate trăi la fel de bine în simplitate, un oraș nu e cu nimic superior unui sat, iar un sat cu nimic unei peșteri, e doar altfel de joc, problema este că se pierde bucuria.

Dacă este ceva trist în fața prostiei, incompetenței, lăcomiei și hoției celor care conduc acum țara noastră nu este faptul că acestea ne fac mai săraci, sau că ne fac de râs în fața lumii întregi, ci faptul că acești oameni nu sunt și nu pot fi niciodată bucuroși.

E greu de înțeles de ce le-a luat Dumnezeu mințile, dar la drept vorbind nici nu e treaba noastră. Dumnezeu ia mințile foarte multor altor oameni în scopuri care nu ne privesc și asupra cărora nu are nici un rost să ne întrebăm. Tot ce e de făcut e să îi dăm jos de unde sunt fără discuții, la prima ocazie.

Pace și bucurie !

[1] Când devine un model teoretic teologia devine una academică, desprinsă de îndumnezeire, o activitate oarecare, lumească, de nișă. Din perspectivă filozofică un astfel de model e obținut din relatările evanghelice prin inferență la cea mai bună explicație. O astfel de atitudine asupra teologiei este și ea o cauză a apariției socialismului.