Virgil Iordache. Instituțiile: între oameni iubitori și făcătorii de rele

Cineva s-ar putea întreba cum a fost posibil ca statul român să reziste în condițiile prezenței în poziții de decizie importante a unor oameni de felul domnului Bogdan Olteanu și nenumăraților ca domnia sa. Cunoașterea proceselor de evoluție culturală ne permite să înțelegem despre ce e vorba. Ne este utilă și pentru identificarea trăsăturilor necesare unor oameni de stat.

O primă observație ar fi că instituțiile în ele însele nu pot asigura calitatea resursei umane, ele pot filtra, modera, nuanța materialul uman preexistent care trebuie să includă într-o anumită proporție ceva de calitatea pentru ca procesul să semene cu a căuta acul în carul cu fând. Proiectul raționalist al educației universale instituționalizate este din start unul eșuat prin însăși natura fenomenelor sociale. Instituțiile sunt evoluate cultural ulterior trăsăturilor prin care identificăm oamenii iubitori și sociopații ca extreme ale situațiilor umane din punct de vedere social. Scara de timp a funcționării instituțiilor este scurtă, de ordinul deceniilor, în timp ce procesele care duc la apariția și stabilizarea socială e unor trăsături, atitudini și comportamente umane sunt transgeneraționale și informale, de selecție grupală fără control din partea vreunui decident. Etatizarea completă a societății cu gestionarea copiilor încă din burta mamelor sau chiar din-ainte nu face decât să distrugă total astel de procese informale și implicit societățile respective în scurt timp. Ar fi ca și cum am vrea să proiectăm și simulăm funcționarea sistemului climatic planetar în eprubete: procesul planetar (evoluția culturală informală) are o scară diferită de ce se poate întâmpla într-o eprubetă (scara instituțiilor).

Proiectul instituțiilor religioase nu e cu nimic diferit de cel al altor instituții, el stabilizează, întărește prin stimuli de scară mică un proces amplu care preexistă, dar nu îl poate înlocui. În cazul creștin, Biserica așa cum este ea reglementată uman efectiv în toate specificările nu poate exista în afara lucrării harului în lume, facultățile de teologie nu ar folosi la nimic, clădirile de cult ar fi simple imobile, ș.a.m.d. Durabilitatea mai mare a instituției Bisericii față de alte instituții vine dintr-un comportament adaptativ uman de recunoaștere a stabilității unor lucrări în lume printr-o stabilitate a trăsăturilor sale culturale și printr-un capital de cunoaștere cât mai realist din punct de vedere teologic. Când trimitem sonde în spațiu respectăm legile fizicii, când încercăm să nu ne afundăm în rău respectăm legile numai parțial discursivizate ale credinței, încorporate într-un know how al tradiției. E important să ne dăm seama că nu instituția religioasă ca atare e cea care generează procesele fundamentale, ele preexistă, așa cum se poate urmări firul funcționării lor din vechiul testament spre noua lege și nu putem știm cu nimic viitorul în detaliile mersului lor. Cum s-ar spune, noi nu suntem proprietarii harului, ci numai gestionăm cu nevrednicie mici aspecte tainice ale lucrării lui în lume, taina fiind mai profundă decât ce înțelegem noi ca fiind taine, așa cum regularitățile fizicii sunt în mod natural mai profunde decât ce știm la începutul unui secol oarecare, XXI.

Din această mică schiță de idei putem se poate ajunge la câteva lucruri simple:

• Din punct de vedere explicativ, statul român nu a intrat în colaps pentru că este traversat, încorporat în, situat sub influența unor factori asociați unor procese de scară mult mai mare decât ce ar putea face el. Sunt procese care perenizează existența oamenilor care urmăresc binele, oricâtă contraselecția ar exista în instituții. Aceste procese lucreză micro la scara familiilor, așa cum valurile lucrează cu molecule de apă dar rămân valuri, adică regularități de scară mult mai mare. Familiile românilor nu au intrat cu totul în colaps nici în timpul experimentului comunist, nici după și au făcut statul să supraviețuiască printr-o infuzie socială de oameni iubitori, mulți fără să o declare ca să nu fie agresați. Dar ei există, sunt peste tot. Dintre cei tineri foarte mulți și tot mai puțini în clase de vârstă mai mari și spre vârful instituțiilor, prin contraselecție. Nu însă atât de puțini încât să nu conteze.
• Din punct de vedere practic instituțiile religioase nu pot contribui în mod direct la bunul mers al instituțiilor lumești diferite de ele, pentru că și cele religioase sunt tot lumești. Instituțiile religioase au ca rol natural să gestioneze transmiterea transgenerațională a culturii și practicilor de folos pentru pentru permanenta apariție a oamenilor iubitori de Dumnezeu și semeni. Acești oameni apar și fără instituțiile noastre religioase, dar scara socială de apariție este mai mică.

Două comentarii cu privire la rău și instituții:

• Fundamentul funcționārii lumii este dragostea lui Dumnezeu fațā de creație  şi a unor oameni fațā de creator şi creația Lui. Orice formā de instituționalizare degradeazā acest fapt la niveluri mai mult sau mai puțin pātrunse de rāu.
• Cunoaşterea, regulile, economia, arta nu pot fi decât frustrante pentru oricine le primeşte şi trāieşte decuplat de fundamentul dragostei. De aici lipsa de delicatețe. Creativitatea maximā a oamenilor în orice domeniu e în contextul dragostei faptice, de susținere. Nici un rol asumat sau oferit nu poate compensa slābirea relației cu binele. Nu e nici o diferențā instituționalā de fond între cele religioase şi restul, nici între felul cum joacā roluri cei care le populeazā, în acest aspect toate sunt omeneşti.  Toate funcționeazā mai bine dacā se aflā pe acolo şi oameni iubitori, iar asta nu va scrie în fişa postului, nici în “job description”.

Trei comentarii cu privire la relația dintre Biserică și stat:

• Nu are nimic dumnezeiesc tactica salamului în relația cu credincioşii în chestiunea controlului resurselor şi politicilor publice. Cetățenii nu sunt interesați de trecerea de la un stat ateist la unul nesecular. Ei susțin un spațiu de libertate realā în care presiunea socialā sā fii credincios e nulā. O soluție de acest fel nu poate fi staticā lumesc, deciziile punctuale sunt ghidate permanent de discernāmânt.
• Realitatea creştinā este cā sfinții despre care nu ştim nimic în aceastā lume au mai multā trecere decât toți cei ale cāror texte şi vieți ne ghideazā și au sărbători girate de stat. Dimensiunea intelectualā e un mic detaliu al întregului fenomen cu nimic superioarā oricārei alte ocupații oneste. Ceea ce e simbolic sus social e în acelaşi plan cu celelalte privind de sus spiritual.
• Nu e nevoie de politici pro-life de stat, ci de acțiuni libere neformalizate pentru a convinge cā nu e de folos ceva împotriva vieții oamenilor. Parteneriate civile ale persoanelor de același gen sunt necesare social, separate pe criterii nereligioase de instituția cāsātoriei  cuplurilor formate din bārbat şi femeie. Cāsātoria e invenția acestui fel de cupluri și au dreptul să păstreze exclusivitatea capitalului simbolic acumulat.

Oamenii de stat ar fi de folos să fie oameni iubitori care cunosc teoretic și practic și felul cum funcționează răul în lume, în toate detaliile sale. Prin prima caracteristică vor servi cetățenii și țara, iar prin a doua vor putea acționa eficient într-un mediu contraselectiv. Știm că Dumnezeu cunoaște și binele și răul, prin urmare o astfel de exigență nu are nimic diabolic în ea. Undeva recomandă asta și Sf. Porfirie Kavsokalivitul celor care trebuie să lucreze în lume. E la fel de evident și că a cunoaște răul în toate manifestările lui fără să îl lași să pătrundă în tine nu este la îndemâna cuiva neantrenat.

Dintr-o perspectivă seculară, pentru că e cea mai importantă pentru cetățeni și stat, ne-am putea întreba dacă instituțiile noastre cultivă și un astfel de antrenament, sau el e lăsat cu totul familiilor și rețelelor sociale informale. Avem o instituție a memoriei răului în țara noastră, sau mai degrabă îl ascundem sub preș ? Dacă nu a avem, ar putea să ne fie o prioritate instituțională.
Notă: fotografii de toamnă în pădurea Căldărușani, 31 octombrie 2020.