Virgil Iordache. Moartea sacrificiului înseamnă moartea societăţii

Într-o ţară post-comunistă ca România cultura sacrificiului personal este moartă, iar moartea sacrificiului înseamnă moartea societăţii. O societate rezistă numai prin astfel de gesturi de neînţeles prin calcul utilitarist.

Cine şi-ar putea sacrifica ceva fără să o ceară nimeni şi o face într-o ţară moralmente normală ? Personalul medical, un fel de kamikaze în acest condiţii. Dar ei cer bani mai mulţi şi protecţie personală, deşi nu i-a obligat nimeni să îşi aleagă această profesie. Oameni din categorii vulnerabile la boală ar putea spune că nu acceptă ca în numele lor să fie distrusă economia de care depinde viitorul copiilor lor, dar ei stau ascunşi şi speră să mai prindă vremuri bune cât mai repede, şi poate creşterea promisă de pensie. Privilegiaţii statului, deţinătorii de salarii enorme, de pensii speciale, abonaţii pe viaţă la indemnizaţii de conducere, ar putea să spună că renunţă la o ceva din aceste privilegii pentru a susţine, dar ei aşteaptă să fie transferate costurile către cei care deja sunt şomeri, către firme, către oricine numai nu către ei. Fiecare om poate completa cu alte exemple, din alte perspective.

În nici o ţară nu domină numeric cei care s-ar sacrifica, dar într-un stat demn, puternic sunt suficient de mulţi cei care să o rostească public dintr-un grup sau altul şi să nu fie omorâţi pentru asta cu pietre în numele ipocriziei, al laşităţii şi lăcomiei mascate sub o falsă moralitate generală de sorginte comunistă pe care o vând ca grijă pentru vieţile oamenilor. Nu există un întreg social în ţara noastră, există grupuri care caută să îşi salveze situaţia personală pe seama altora, grupuri pe care le interesează vieţile lor, nu şi ale celorlalţi, un fapt legitim şi natural până la un punct, dar absurd şi nepractic dincolo de un acest punct.

Întâmplător sau nu toate acestea au loc în postul Paştelui, al sacrificiului şi învierii, cel care ne reaminteşte punctul dincolo de care a vrea să te salvezi pe tine e absurd. Un post care nu a intrat cu nimic în discursul de stat şi nici nu va intra, o Înviere care nu înseamnă nimic în logica statului în afară de potenţială contaminare prin venirea unor purtători de virus în ţară, sau prin gruparea unor oameni. O ţară în care se pedalează pe mesaje sociologice, psihologice, ştiinţifice de orice fel, pe forţă, utile şi ele, dar nu şi pe dragoste, unire şi sacrificiu, pentru că doar primele corespund aşteptărilor maselor, iar ultimele ar fi percepute ca fiind pur şi simplu ridicole, absurde de către publicul larg.

Semnificaţia acestei lecţii o vom afla la final. Sunt optimist pentru că nici o încercare nu vine degeaba, ea are un folos. Orice sacrificiu începe cu sine.