Virgil Iordache. Naţionalismul ca resursă culturală – aplicare în cazul României

În acest text schiţez câteva idei care ar putea fi de un un oarecare folos pentru micşorarea tensiunilor inter-culturale în ţara noastră.

Cosmopolitismul şi naţionalismul sunt resurse culturale pentru proiectele persoanelor. Cum proiectele economice sunt prioritare pentru foarte mulţi oameni aceste două resurse culturale sunt încorporate adesea proiectelor economice atunci când sunt utile pentru atingerea scopurilor acestor proiecte.

Acest fapt nu înseamnă că aceste produse culturale sunt suprastructură în sens marxist, că ar fi determinate economic. Producţia lor ţine de procese culturale autonome faţă de cele economice. Există însă cuplaje locale între cele două categorii de procese, produsele economice intră în proiectele de producţie culturală (de ex. ICR are nevoie de un buget), iar produsele culturale intră în mediul intern al organizaţiilor economice contribuind la crearea unei culturi organizaţionale specifice aflate doar parţial sub control managerial.

Situaţia marxistă în care cine are puterea economică va controla total producţia culturală e un caz cu totul particular, probabil o idealizare, şi nu are nici un caracter de necesitate. Cu cât mijloacele de comunicare şi producţie sunt mai accesibile, iar societăţile mai organizate după modelul democraţiei liberale, cu atât probabil că diversitatea situaţiilor realizate efectiv în ce priveşte relaţiile dintre procesele economice şi de producţie culturală e mai mare.

Pretenţia că procesele culturale au caracter material cade odată cu realitatea aceastei decuplare puternică de economic. Nu e nevoie de nici o generalizare a aplicării noţiunii de materie, ea poate rămâne acolo unde îi e locul, în ştiinţele care se ocupă cu natura şi resursele naturale.

Să aplicăm acum acest mod de a vedea lucrurile la cazul României.

Naţionalismul dominant social în resursa umană şi instituţionalizat în bisericile ortodoxe naţionale şi în instituţiile de forţă ale acestor state este un rezultat al priorităţii acordate de oameni proiectelor economice. Nu există nici o posibilitate de exit rezonabilă, acceptabilă, ceea ce duce la dependenţa totală de resursele materiale şi umane existente pe teritoriul respectiv. Interesul naţionalist al organizaţiilor respectiv exprimat prin cultura lor organizaţională e convergent cu cel al cetăţenilor cu slabe competenţe profesionale şi de dezvoltare personală, care nu au nici ei vreo posibilitate de exit de pe teritoriul naţional, fiind dependenţi de ce se întâmplă aici.

Tot ce pot face probabil oamenii superiori cultural din tagmele profesionale amintite e practicarea unei deschideri personale, a unui patriotism, fără să poată pune în discuţie formele instituţionalizate ale naţionalismului entităţilor în care din vocaţie sau alte raţiuni au ales să trăiască.

În acelaşi timp e limpede pentru oricine gândeşte şi gestioneză aceste organizaţii inevitabil naţionaliste în contextul unei societăţi ca cea din România că e necesar în stadiul de dezvoltare a omenirii din secolul XXI un strat social naţional consistent capabil să funcţioneze la scara umanităţii ca întreg, mobil, deschis, cosmopolit, care să se racordeze la circulaţia valorilor şi fluxurile economice planetare.

Funcţionarea performantă a României depinde de cuplarea reală, puternică, între elitele bisericii şi instituţiilor de forţă şi restul elitelor sociale în numele binelui comun, al servirii cetăţenilor, acceptând diversitatea ontologiilor sociale practicate în culturile organizaţionale naţionaliste şi cosmopolite şi fără a încerca să aibă cineva monopol, fără forţarea limitelor dincolo de care se declanşează agresivitatea.