Virgil Iordache. O abordare policentrică a luării deciziilor în legătură cu schimbările climatice

În acest text explorez posibilele răspunsuri la următoarea întrebare : este posibilă o adaptare la fenomenul schimbărilor climatice sau este nevoie de schimbări fundamentale ca să reușim să facem față provocărilor noi ? În prima parte caracterizez structura fenomenului din punct de vedere științific, iar în a doua parte schițez răspunsurile folosind cadrul analitic degajat în prima parte [1].

1 Structura întrebării din punct de vedere științific

În limbaj științific avem de a face cu o întrebare legată de o problemă socio-ecologică, adică una care depinde de înțelegerea unor procese cuplate, unele având loc în natură, alte în societate și influențându-se unele pe altele. Spectrul de cunoștințe necesar pentru a înțelege o astfel de problemă este amplu, aceste cunoștințe nu pot fi aprofundate de o singură persoană, ceea ce face ca în sens strict un răspuns comprehensiv la întrebarea formulată în debutul acestui text să poată fi dat numai de o echipă de oameni de știință, sau folosind rezultele unei astfel de echipe. 

Ce fel de echipă de oameni de știință ? Termenul tehnic pentru a desemna astfel de echipe este cel de interdisciplinaritate, sau transdisciplinaritate. Abordarea de tip interdisciplinar asumă că problema respectivă se poate rezolva cu ceea ce se știe din disciplinele existente, iar abordarea de tip transdisciplinar prespune că e nevoie și de ceva nou, peste ce au produs disciplinele ștințifice relevante separat. Există două abordări mari în cercetarea trandisciplinară legată de mediu, ambele implică și nespecialiști, actori interesați în rezolvarea problemei, sub umbrela generală a coproducției [2] cunoașterii științifice, dar în mod diferit. Într-una actorii care nu au competențe științifică au autoritate asupra proceselor epistemice tipice producerii științei, în cealaltă acestea rămân strict apanajul oamenilor de știință validați academic. În primul mod se susține necesitatea depășirii științei așa-zis normale într-o abordare post-normală, în celălalt standardele științei moderne rămân aceleași, doar agenda și validarea relevanței rezultatelor ei fiind influențate puternic de actorii externi, deținători de interese, în procesul de co-producție. Abordarea transdisciplinară de tip post-normal tinde să fie afiliată ideologic opțiunilor de stânga, transformiste, se propun transformări sociale ample chiar de către oamenii de știință, care astfel intră practic în zona decidenților. Abordarea transdisciplinară cu menținerea standardelor științei moderne este neutră ideologic, rezultatele ei fiind transferate actorilor sociali relevanți care vor lua decizii folosind și aceste resurse într-un proces decizional/politic separat, distinct de producerea cunoașterii științifice.

Acestea fiind spuse, putem vedea de la bun început că există deja un răspuns scurt la întrebarea care ne interesează, un răspuns formulat de o parte din comunitatea științifică implicată în știința dezvoltării durabile prin însuși felul în care acești oameni de știință și-au redefinit știința și i-au dat mize politice transformiste. Acest răspuns este cu accent pe transformări fundamentale, restructurări sociale masive, și are mai degrabă un caracter de nișă, nu este universal acceptat în comunitatea oamenilor de știință, care practică în majoritate știința modernă obișnuită. Rezultatele științei normale pot eventual duce la aceeași concluzie ca abordarea postnormală, dar nu în mod necesar, cel mai adesea lucrurile fiind mai nuanțate. În știința normală nu există un control al oamenilor de știință asupra procesului decizional, care depinde exclusiv de procese politice în care pot interveni și oameni de știință, dar în calitate de cetățeni egali cu ceilalți participanți, fără să transforme autoritatea epistemică în una cu relevanță politică.

În continuare abordez analitic din perspectiva științei normale structura problemei transdiscplinare care ne interesează, legată de reacțiile la schimbările climatice.

1.1 Procesele implicate în schimbările climatice

Problematica schimbărilor climatice are mai multe straturi : un nivel al cunoașterii fundamentale despre procesele naturale, unul al instrumentelor științifice aplicative disponibile pentru asistarea deciziilor, unul al asistării efective a deciziilor, și unul al comunicării publice cu privire la faptele din toate aceste straturi. Pentru primul nivel trebuie să facem apel la cunoștințe fundamentale din științele vieții și pământului, pentru al doilea la dimensiunile aplicative ale acestora, pentru al treilea la științe sociale, în special economie (cu accent pe știința managementului) și științe politice, iar pentru ultimul la științele comunicării.

Procesele naturale implicate în schimbările climatice țin de funcționarea soarelui, activitatea vulcanilor și intervenția antropică industrială. Influența solară se propagă de la scară globală la scară locală, iar cea a vulcanilor și cea antropică de la scară locală la scară globală. Fiecare dintre acestea induc tipare de variație a variabilelor climate cu diferete scări spațiale și de timp. Schimbările climatice ca atare rezultă din toate aceste procese cuplate, de mare complexitate și constau în tendința de creștere a temperaturii detectabilă la scări de timp de ordinul deceniilor, precum și în modificări ale distribuției spațiale și temporale și a intensității fenomenelor meteorologice. Pentru a putea spune cu siguranță care este ponderea intervenției antropice a fost necesară dezvoltarea unei game de largi de modele matematice și se poate spune că există o contribuție certă, indiscutabilă, datorată activității umane la schimbările climatice din ultimul secol. Negaționismul climatic nu se poate susține științific.

Un element important pentru discuție este acela că schimbările sunt diferite la scări diferite, de la scară globală la scară locală, iar modelele actuale explicative sunt dezvoltate mai ales la scară globală, cele la scări locale fiind o direcție de cercetare în curs de dezvoltare.

Din punct de vedere aplicativ ne interesează nu numai explicarea situației actuale și identificarea cauzelor la standarde științifice, ci și predicția situației în viitor. Predicția este ceva cu totul diferit decât explicația, deoarece situația modelării matematice a proceselor în științele vieții și pământului nu este ca în fizică, nu avem de a face cu legi ale naturii, ci numai cu modele cu valoare limitată, bazate pe observațiile anterioare disponibile. În cazul particular al activităților vulcanice, de exemplu, nu avem la dispoziție nici măcar probabilități de apariție a erupțiilor de mare amploare care ar putea să influențeze clima, și ca urmare nu le putem înclude în scenariile de predicție a schimbărilor climatice. În condițiile luării în considerare a proceselor mai bine cunoscute ștințific, cele sub influența activității solare și antropice, se pot face scenarii de predicție a schimbărilor climatice care se pot livra decidenților. Scenariile cele mai bine fundamentate științific sunt la scară globală, la scări mai mici cunoașterea științifică disponibilă fiind mai mică, în special în ce privește efectele ecologice ale acestor modificări. Observăm că poate exista în mod obiectiv un grad mai mic de încredere în ce privește eficiența măsurilor împotriva schimbărilor climatice chiar și la oameni de știință care acceptă ca indiscutabil faptul că schimbările climatice au și o cauză antropică.

În procesul de luare a deciziilor intră pe lângă capitalul de cunoaștere științifică fundamentală (explicații) și aplicativă (predicții) și alte tipuri de resurse, cum sunt cele financiare, culturale, umane, și sunt relevante și alte obiective organizaționale și sociale, diferite de cele de mediu (economice, de sănătate, etc). Este important de observat că la aceeași cunoaștere științifică disponibilă pot rezulta decizii diferite în funcție de caracteristicile sociale și organizaționale, care sunt atât de diferite pe suprafața planetei. Astfel, deși luarea deciziilor la nivel global este necesară, nu este la fel de clar care este cum diferă situația de la caz la caz în diferite regiuni și țări în ce privește urgența luării deciziilor respective. Lacunele de cunoaștere ștințifică bine fundamentată despre schimbările climatice la niveluri regionale, naționale și locale restricționează major deciziile comune la nivel nu doar local, ci și global, întrucât nu se știe riguros care va fi distribuția spațială a formelor de manifestare a schimbărilor climatice și a efectelor lor.

Planul comunicării publice deciziilor este supus constrângerilor ce ține de toate elementele teoriei comunicării (emițător, canal, receptor). Prin natura legităților care controlează comunicarea publică se ajunge la simplificări excesive ale mesajelor și la polarizări care în realitatea descrisă analitic nu se pot susține.

Elementul teoretic suplimentar caracteristic cercetării transdisciplinare socio-ecologice este legat de felul cum gândim cuplarea proceselor naturale și sociale atât într-un sens cauzal, de la natură la societate, cât și în celălalt, care susține reacționa rațională la schimbările care au avut loc. Nu există teorii în discipinele tradiționale cu privire la acest cuplaj, în științele vieții și pământului procesele sociale intervin cel mult ca un factor extern, iar în științele sociale externe situația este în oglindă. Ca exemplu, teoretizarea serviciilor ecosistemice, a felului cum pot fi incluse în managementul organizațiilor și societăților, țin de un astfel de modul de cunoaștere prezent numai într-o abordare transdisciplinară. Teoretizarea și producerea de cunoaștere cu privire la astfel de chestiuni și a altora care țin de cuplarea între procese de diferite dtipuri face obiectul cecetării transdisciplinare normale a mediului.

1.2 Conceptele de adaptare și schimbare fundamentală

Adaptarea este un proces caracteristic fie obiectelor productive biologice (organisme) și sociale (organizații), fie populațiilor de astfel de obiecte.

Atunci când este caracteristic organismelor sau organizațiilor individuale fenomenul care asigură adaptarea este așa numita plasticitate fenotipică, adică posibilitatea obiectului productiv de a avea trăsături diferite în diferite condiții de mediu fără ca identitatea sa să se schimbe, adică fără să aibă un genotip diferit, în cazul organismelor, sau sau să-și modifice trăsăturile interne care dau identitatea, diferite forme de capital fizic, uman, cultural, în cazul organizațiilor. Există o anumită marjă de variabilitate a organismelor și organizațiilor în funcție de condițiile de mediu, diferită de la specie la specie, și de la tip de organizație la organizație, sau de la cultură la cultură.

Atunci când este caracteristică populațiilor de organisme sau organizații, și în general oricăror tipuri de unități productive, adaptarea se bazează pe selecție (având în spate procese de competiție) și pe alte tipuri de relații (cooperare, simbioză, etc) între obiectele productive diferite. Adaptarea de acest fel elimină prin sortarea pe bază performanăță anumite tipuri de obiecte productive în procesele de selecție și poate duce la tipuri noi de organisme sau organizații (specii).

Prin prisma celor două tipuri de adaptare de mai sus se poate observa că termenul schimbare fundamentală nu este complet distinct de cel de adaptare, o schimbare fundamentală putând avea și în urma proceselor de adaptare la o scară de timp caracteristică acestora, una care depinde de durata vieții acelor organisme sau organizații.

Ideea de schimbare fundamentală pe altă cale decât cea evolutivă nu este prezentă în biologie, exceptând aspectele biotehnologice, de modificare a structurii genetice a organismelor, dar este prezentă în științele sociale în sensul construcției de la zero sau a reconstrucției unor noi organizații sau chiar societăți, în afara oricăror procese de evoluție socială la scară istorică de timp.

Am degajat așadar următoarele opțiuni :

• o adaptare în limitele structurale ale sistemelor socio-ecologice existente, ale plasticității fenotipice
• o adaptare prin procese evolutive de selecție socio-culturală, care duc și la schimbări fundamentale la scara de timp a proceselor istorice (multe decenii, secole)
• o transformare rapidă constructivistă a societății (de exemplu la scara câtorva ciclurilor politice electorale)

Din punct de vedere descriptiv toate aceste trei realități există în funcționarea reală a sistemelor socio-ecologice, cu ponderi diferite ale importanței lor în diferite culturi și civilizații.

Sintetizând, întrebarea formulată în limbaj comun cu care am pornit se referă la o problemă transdisciplinară de mediu. O parte a problemei este de structură și funcționare a sistemelor socio-ecologice (ce anume a dus la schimbările climatice și ce consecințe au acestea la diferite scări), cealaltă parte este de management al sistemelor socio-ecologice (în ce fel pot influența în mod rațional dinamica sistemelor socio-ecologice după ce au avut loc schimbările climatice).

2 Răspunsuri posibile la întrebarea noastră

Întrebării disjunctive inițiale de tipul “ori o variantă, adaptare, ori altă variantă, schimbare fundamentală” îi putem un răspun format dintr-o o conjuncție de trei variante : și adaptare în limitele plasticității fenotipice, și un anumit grad de raționalism constructivist, și adaptare prin evoluție culturală (în ordinea scărilor de timp ale celor trei procese). Este important managerial să recunoaștem și existența celui de al treilea proces, chiar dacă nu îl putem controla în sens strict, ci numai în ce privește menționarea unor condiții necesare pentru el (de exemplu păstrarea unor anumite limite cu un grad relativ limitat de permeabilitate între unitățile potențiale ale competiției și pentru alte tipuri de relații).

Adaptarea în limitele plasticității fenotipice a societăților poate fi caracaterizată în termeni de rezistență la perturbări și reziliență, capacitate de revenire la o stare funcțională după perturbări. Este documentat că anumite forme organizaționale și sociale sunt mai rigide, mai puțin adaptabile, iar altele mai adaptabile, rezistente și reziliente. Adaptabilitatea, de exemplu a societăților de tipul democrației liberale, are niște costuri care nu pot fi susținute decât de o producție pe măsură. Este legitim ca în comunitățile mult afectate de schimbările climatice, de exemplu cele montane care se bazau pe industria sporturilor de iarnă, să existe eforturi de adaptare fără modificări interne majore atât cât este posibil (cazul stațiunilor din Alpi). Este lipsită de orice rațiune managerială investirea în noi infrastructuri de ski atunci când se conturează iminența unor schimbări climatice, dar astfel de decizii oportuniste fără valoare strategică s-au luat în comunități românești lipsite de cunoașterea științifică și managerială neceseară care să susțină plasticitatea fenotipică.

La scară socială plasticitatea fenotipică tinde să fie asociată cu o organizare policentrică, societățile organizate top-down fiind eficiente în ce privește controlul structural, dar mult mai puțin adaptabile la factori perturbatori cum sunt schimbările climatice.

Adaptarea prin procese de evoluție culturală, schimbări fundamentale la scară medie și lungă de timp, este un proces în care rezultatul nu este controlat pe cale rațională. Adaptarea și schimbarea fundamentală de acest fel care îi urmează depinde de existența unor limite clare între unitățile de producție, adică de o populație de entități care au limite clare și nu foarte permeabile între societăți, așa cum există între organismele din populația biologică. Este documentat istoric că unele tipuri de civilizație apar, că altele dispare, că unele modele culturale au succes în anumite condiții, alte în alte condiții și există teorii științifice ale proceselor de evoluție culturală. Ca și în situația evoluției biologice și cea culturală nu este în sensul unui progres, ci în sensul eficienței de funcționare în condiții de mediu existente. Ceea ce e performant acum poate deveni mai puțin performant în alte condiții de mediu Avantajul acestui tip de proces este că populația de organisme sau de sisteme sociale supraviețuiește, chiar dacă unele dintre sisteme dispar. Valoarea diversității genetice în populații naturale este tocmai că permite supraviețuirea populației printr-un astfel de proces. Din punct de vedere uman astfel de procese inevitabile nu sunt de dorit din rațiuni morale, etice, dar asta nu înseamnă că ele nu există. Se încearcă azi în măsura posibilului minimizarea ponderii unor astfel de procese, cel puțin în cultura occidentală. Ca și organismele, și organizațiile și societățile pot modifica mediul în care se află, iar schimbările climatice au o astfel de dimensiune : societăți performante în anumite condiții naturale au modificat mediul și e posibil să nu mai fie performante în condițiile modificate. Procesele de evoluție și schimbare fundamentală de acest fel nu pot fi prezise nici în biologie, nici în științele sociale, ele pot fi doar înțelese post-factum și explicate. Imposibilitatea prezicerii e legată de faptul că intervin mereu factori externi, contingenți care modifică mediul, nu doar cei care sunt deja cunoscuți din cercetări anterioare. Nici mutațiile interne ale organismelor și organizațiilor care susțin diversitatea lor nu pot fi explicate, dar cel puțin în societăți ele pot fi încurajate în anumite culturi care susțin creativitatea, sau descurajate în altele.

Al treilea răspuns este de intervenție rațională deliberată majoră pentru restructurare economică și socială la scările unde perspectivele adaptării prin plasticitate fenotipică e evident că nu sunt favorabile, iar scara de timp și consecințele etice ale proceselor de adaptare prin selecție culturală nu sunt acceptabile. Este evident că acest răspuns poate fi luat în considerare de la caz la caz, de la situație la situație. Este la fel de evident că el nu poate substitui toate celelalte tipuri de procese și răspunsuri posibile, așa cum și funcționarea unei organizații nu este un proces strict rațional, ci numai structurat rațional de proceduri, comunicare formală, planificare. Dacă la scară organizațională tipul de management necesar, ca paradigmă a intervenției raționale, e bine fundamentat pentru diferite situații, la scară socială mare (comunități, națiuni, entități supranționale) el nu mai poate fi la fel de bine fundamentat datorită complexității prea mari a problemei. La scară socială mare apar ideologiile politice, fiecare având anumite elemente de raționalitate și unele elemente de idei acceptate fără o fundamentare rațională. Nici o ideologie nu deține un răspuns complet la problemele sociale, în particular la cele de mediu. În aceste condiții. Este de dorit să existe un sistem de instituții care încurajează ca reprezentanții fiecarei ideologii să folosească infromațiile furnizate de știință, să permită exprimarea publică a fiecărei ideologii care nu elimină însuși sistemul de instituții necesar pentru exprimare,  și să permită trecerea periodică a reprezentanților fiecărei ideologii la decizii în funcție de rezultate efective obținute de decidenții anteriori, așa cum sunt percepute de beneficiarii finali, contribuabilii.

Așa cum în domeniul știnței cercetarea transdisciplinară post-normală e complementară epistemic cu cea transdisciplinară normală și valoarea fiecăreia se judecă după rezultatele efective și valoarea acestora în rezolvarea problemelor de funcționare a sistemelor socio-ecologice, la fel și în zona decizională diferitele abordări, ideologice de data aceasta, sunt complementare și acceptabile câtă vreme nu perturbă regulile fundamentale ale jocului, slujirea cetățenilor, iar valoarea lor se judecă în funcție de ce au produs concret pentru cetățeni, nu doar la scara de timp a unui ciclu electoral, ci și la scara de timp a multiple cicluri.

Ceea ce este rațional e caracterizabil ca atare la multiple scări temporale și spațiale, de la cea organizațională, la cea a strategiilor societăților, la cea a proceselor de evoluție culturală. Rezultatele acțiunilor la fiecare scară mai mare devin condiții de graniță pentru acțiunea rațională la scară mai mică.

4 Concluzii

În concluzie, este posibilă o adaptare la fenomenul schimbărilor climatice, ea are loc atât la scara organizațională, cât și la cea socială în limitele rezistenței și rezilienței acestora, dar este nevoie și de schimbări fundamentale ca să reușim să facem față provocărilor noi, atât de schimbări prin acțiuni raționale intenționate de cooperare între actorii organizaționali și statali interesați, cât și schimbări rezultate neintenționat printr-o competiție constructivă sau alte tipuri de relații între entitățile care au în mod tradițional structuri organizaționale și instituționale diferite. Deciziile raționale optime nu pot fi luate nici strict top-down, nici strict buttom-up, ci probabil cel mai bine într-o abordare policentrică, în care contează atât factorii structurali interni, cât și constrângerile obiective externe venind din partea unor procese și obiecte de scară mai mare.

____

Note

[1] Textul a fost propus pentru apariție sub titlul de “Adaptare sau o schimbare nouă de paradigmă ?” coordonatorilor celui de-al 5-lea volum din seria Caiete Documentare  Club România, Editura Club România.

[2] Teoria coproducției este un domeniu ștințific vast și riguros, cu numeroase abordări. Felul în care cei preocupați de mediu preiau informațiile și limbajul din acest câmp de cunoaștere este parțial.