Virgil Iordache. Onestitatea manipulării publice

Fezandarea publicului cu campanii mediatice potrivite care ating zona tabuurilor pentru a pregăti obișnuirea cu măsuri ferme menite să prevină situații de criză generalizată ține de modul natural de funcționare al oricărui stat. Există o onestitate firească, un simț al datoriei când faci așa ceva, iar din partea publicului în orice societate informată ca cea de acum există un natural demers de acceptare. Lucrurile se văd, recurențele sunt cusute cu ață albă, dar pentru nimeni nu este, în fond, nici o problemă în ce privește stilul de comunicare și structura agendei publice aparente.

Ceea ce este o problemă este realitatea răului. Pe fondul problemei nu ajută la nimic să vorbeşti despre rău, singurul lucru care contează e să nu îl faci. Fricile şi vinile noastră sunt motorul care distribuie veştile rele, nici un fel de bună intenție. Răul este inevitabil, dar măcar să ne străduim. Peste acest palier ontologic al stării căzute, al neputințelor și efortului personal se află cel psihologic, al suportării unei astfel de situații. Menajarea sensibilităților psihologice este o formă a decenței personale, nu și a celei a decenței statului.

În condițiile în care partea din public care reacționează emoțional, conform teoriilor conunicării politice, a legităților psihologiei sociale, va deveni tot mai restrânsă, se va putea pune problema unui discurs public al statului mai direct, mai explicit, al unui ethos al responsabilității asumate transparent. Nu vom putea beneficia de o astfel de situația până când întregul proces de comunicare nu va ajunge la anumite standarde, de la emițător (matur psihic, instruit, moral), la canalele de comunicare (apte să nu bruieze mesajul), la receptor (capabil să suporte mesajul realist).

Răul nu are realitate proprie, doar binele are o astfel de realitate.