Virgil Iordache. Pe uliţele noroioase ale oricărui sat românesc

Fiecare trăieşte unde i s-a dat şi se mişcă atât cât decide să o facă. Partea materială şi cultura în sensul ei lumesc nu sunt decisive pentru o viaţă bună, dar contează felul în care ne raportăm la ce avem şi la ce au alţii.

Uimirea în faţa sărăciei şi inculturii, afirmaţia lăuntrică “eu n-aş putea trăi vreodată aşa”, sunt indicii clare de inferioritate a modului de viaţă al propriei persoane şi fără ajustarea lor în sensul înţelegerii şi dragostei ratarea propriei vieţi e garantată.

Dragostea aceasta nu înseamnă neapărat să ne scufundăm în incultură şi sărăcie din solidaritate, nici să devină un proiect de viaţă eliminarea generală a acestora, deşi oricare din aceste alegeri poate fi un proiect personal de viaţă cu totul rezonabil dacă nu pretinzi ca toţi oamenii să îl aibă. Poate însemna orice vrei cu condiţia să fie de folos acelor oameni şi ţie în sensul ascensiunii spre mizele atemporale ale relaţiilor umane.

Cine decide pentru sine şi pentru alţii că mizele atemporale nu există, cine stă lipit de axa trecut-viitor fără atenţie la prezent, nu poate că găsi un drum practic de succes în gestionarea unor astfel de relaţii umane. Se va ataşa de schematizări raţionale de uz personal sau ideologic care legitimează ignorarea celor mici, sau, la fel de bine, distrugerea bunăstării materiale şi culturale a altora pentru fictive egalităţi.

Timpul prioritar e cel bine cheltuit cu persoanele, nu cel pe care îl proiectezi şi modelezi din observaţii şi măsurători pentru a atinge obiective materiale şi culturale. Timpul proiectat şi cel obiectiv reconstruit prin teorii care îl susţine sunt instrumente de mai mult sau mai puţin folos, în funcţie de ce faci cu ele concret odată ce ai atins obiectivele şi pe parcursul urmăririi lor. Simplitatea totală a proiectului material şi cultural al unei vieţuiri nu spune nimic singură despre superioritatea sau inferioritatea acelei vieţuiri.

Rămâne un fapt firesc social gruparea oamenilor în funcţie de caracteristici culturale şi materiale ale vieţuirii care dau identitatea comunitară şi rămâne un fapt firesc spiritual înstrăinarea de o astfel de identitate strict lumească, păstrând-o în acelaşi timp, cum i s-a dat fiecăruia.

O înstrăinare de lumesc, o situare în salt către atemporal, care dau unitatea unei culturi diverse intern, a unei ţări, a unei civilizaţii, prin posibilitatea de circulare socială firească, prin înţelegerea seamănului, prin eliminarea anxietăţii în faţa alterităţii materiale şi culturale.

Cultul creştin, pe de o parte, şi nucleul cel mai dens al filozofiei, pe de altă parte, păstrează vie transgeneraţional această deschidere, întreţin temelia de dragoste şi gândire, de inimă şi minte a lumii europene. Separate din raţiuni de evoluţie instituţională şi îmbrăcate cu straturile succesive ale altor funcţii sociale cultul şi filozofia sunt forme evoluate din aceeaşi rădăcină nerostibilă a Adevărului fără de care niciun adevăr local despre materie, cultură şi despre procesele complexe în care sunt implicate nu poate să ducă omul spre o stare de linişte, de împăcare.

Cam asta e ce se poate tăcea pe uliţele noroioase ale oricărui sat românesc.