Virgil Iordache. Un dialog în anul ciumei

„Compatrioţii noştri preferă, vizibil, discursurile sumare, etichetele, judecăţile pripite şi superficiale, clişeele cele mai stupide, într-o lume “astralo-conspiraţionistă”, redusă la cenuşă şi bâzdâc. Atât am priceput noi din libertatea de exprimare”. “În România postocomunistă “renaşterea” masoneriilor s-a produs în stilul nostru recent: forme fără fond, sindicate burduşite cu falşi iluminaţi, şmecheri, profitori, învârtiţi. Totul a degenerat pe fondul credinţei unor oportunişti că evreii domină lumea de facto, la pupitrul unei conspiraţii implacabile, de partea căreia e bine să te afli, ca să dobândeşti o „imunitate” magică (inclusiv dacă furi ca-n codru). Am reuşit să compromitem şi asta…” “Ingineria socială brutală, orchestrată de bolşevism, şi-a atins scopul malign: crearea Omului Nou […] Acum a ajuns la putere, răspândind pretutindeni impostura, prostia obraznică, analfabetismul şi grosolănia sufletească, pe un fond sado-masochist populat cu fantasmele distrugerii.” „Am aruncat totul la coş, pentru că majoritatea cetăţenilor nu e  în stare să respingă imensa manipulare mediatică şi sfârşeşte prin a lua minciuna drept adevăr, decăderea drept înflorire, compromisul drept civilizaţi… „Pseudo-elita provenită din contra-selecţie e la butoane”. “Vai de Centenarul nostru…”

Invidia, suferinţa resentimentară, afirmarea egolului, răutatea, prostia, necunoaşterea sau nerecunoaşterea limitelor propriei cunoaşteri, proasta creştere, dorinţa de a domina sunt ciuma ţării noastre manifestată acut în anul centenarului. Doi oameni discută zilnic timp de 365 de zile înotând împotriva acestui curent morbid. Unul ştie să înoate, celălalt vrea să înveţe. Unul este medic fără de arginţi, celălalt caută vindecarea. Unul are disponibilitatea să dăruiască, altul o are pe cea la fel de importantă să primească. Volumul „365 de lămuriri” [1] descrie acest efort.

Autorul, sătul de întrebări clişee primite în varii alte interviuri cere ucenicului un efort de lectură, formulări consistente ale întrebărilor. Nu există plută de învăţare, nu există mişcări pregătitoare pe malul râului. Nici nu ar fi avut cum să fie, pentru că din râul istoriei nu se poate ieşi. O sută şi ceva de zile durează calibrarea întrebărilor, înţelegerea limitelor, renunţarea la formulări preţioase, interpretări facile urmărind adesea cărări ale lumii bolnave. Este o perioadă mai dificilă pentru cititor, care într-un fel are tendinţa să refuze să se privească în oglindă.

Cu timpul ucenicul câştigă perspectivă, simţul măsurii se antrenează, efortul de pregătire a unor întrebări folositoare e treptat trecut în umbră cu gândul la folosul viitoarelor persoane cititoare. Întrebările se scurtează, ideile devin fluente şi apar ca ridicări de minge la fileu pentru un partener de echipă mai performant. Lucrurile devin apoi iarăşi mai elaborate, dar mai natural crescute, mai fireşti. Se fac aluzii la discuţii din culise, pregătitoare. Totul, sau cam totul, e pus înaintea noastră pentru a fi de folos. Învăţăm până la final alături de domnul Tudor exigenţa şi faptul că “adevărata prietenie şi generozitate nu face concesii”. Într-un fel, generozitatea învăţăcelului a fost mai mare în acest caz particular, al cărţii, decât a autorului răspunsurilor, pentru că s-a expus pe sine pentru a ne da prilejul să învăţăm alături de dânsul. Pariul i-a ieşit.

Răspunsurile sunt în tonul stilistic al unei şcoli private. Există valori urmărite cu stăruinţă, repere, afirmaţii despre cele mai diverse domenii, interpretări şi contextualizări culturale şi spirituale care se leagă între ele asemenea unei ţesături, fără o programă analitică,  Ansamblul este folositor, oferind o imagine realistă a lumii noastre. Nu există impresia de joc sau joacă, lucrurile sunt prea grave pe undeva, transpare o anumită tensiune, fiecare pas e simplu, dar el e parte dintr-un maraton. Detaşarea vine din viaţa spirituală, fără să fie escapistă, oamenii se simt responsabili şi vor să schimbe ceva în bine. O desfacere analitică a firelor, o cartare a temelor, nu ar aduce nimic în plus în acest moment, ea va fi făcută de generaţiile viitoare care vor scrie istoria acestor vremuri încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat. După astfel de cărţi realitatea nu mai poate fi ascunsă sub preş, nu mai poate exista o variantă oficială cleptocratică a istoriei.

Deocamdată importante sunt consecinţele practice imediate. Urmărirea unui proces de învăţare de anvergură cere el însuşi un efort susţinut din partea cititorilor, o auto-limitare de la ceea ce este facil, o investire de timp. Curentul râului se va schimba, apa va începe să curgă într-o direcţie mai bună atunci când o masă critică de oameni va decide să fie deschisă învăţării, va accepta situaţia umilă din acest volum, se va orienta spre modele relevante şi va trece apoi la fapte. Drumurile învăţării, ridicării, sunt nenumărate, deschise fiecăruia în parte în forme unice, modelele nu sunt deocamdată prea multe.

Câştigul din lectura cărţii este legat atât de un a şti cum (know how), cât şi de un a şti ce (know what). Bibliotecile sunt instrumente fără valoare în absenţa oamenilor care deja le-au citit şi asimilat. Câştigul ţine şi de câştigarea decenţei de a fi învăţăcel prin practica interacţiunii permanente păstrând totodată distanţa.

Cartea se înscrie în demersul coerent de educare a celor care doresc altceva pentru ei şi pentru ţară. Miza e refacerea ţesăturii socială distrusă de raţionalism barbar, într-un mod pe care nu îl poate prezice nimeni, aşa cum cele 365 de zile au creat imaginea unică a acestui volum. Miza este o urbanizare fără înstrăinare de Dumnezeu şi o cunoaştere a lumii întregi fără pierderea dragostei de oamenii ţării tale, de care te doare sufletul. Cartea este o demonstrare pe viu că aşa ceva este posibil.

Cartea are nevoie de cititori care caută textul, nu pretextul, “adică viitoarea poză pe Facebook, cu autograful acordat, dublată de un selfie împreună cu autorul…” Greu de spus dacă mai există mulţi astfel de oameni în România, cât pentru tiraje masive asemenea best-seller-ului “Averea bunei educaţii”. Dar cu siguranţă unii vor deveni după ce o vor citi. Efortul parcurgerii ei se justifică din plin: este poate cea mai deschisă, tranşantă, clară carte a unui om care a rezistat agresiunii sistematice publice şi private a mediocrităţii şi imposturii. O carte “cărămidă”, un reper care îţi ridică moralul că ciuma se va încheia mai repede, că poate vom mai apuca şi o Românie normală.

[1] Baconschi T., 2019, 365 de lămuriri în compania lui Laurenţi-Ciprian Tudor, Ed. Polirom, Iaşi