Revolutia română din decembrie 1989, singura violentă, singura unde regimul a recurs la masacru impotriva populatiei civile (peste 1.100 de morti), a avut neindoios un caracter anticomunist, chiar dacă unii dintre profitorii acestui moment crucial au negat si neagă acest lucru. Născută din disperare socială si revolta morală, Revolutia a căpătat cu o viteză fulgerătoare o orientare categorică si fatisă de repudiere nu a unui vag definit totalitarism, ci a comunismului din România, in toate infătisările sale, inclusiv cele „reformiste”.
Citez din Concluziile Raportului Final al Comisiei Prezidentiale de Analiza a Dictaturii Comuniste: „Deoarece N. Ceausescu si clica sa ajunseseră să fie identificati cu comunismul ca regim si ca ideologie (PCR-Partidul, Ceausescu, România), era normal ca această revoltă populară sa dobândească rapid un caracter anticomunist. La fel de previzibilă fost reactia panicată si agresivă a nomenclaturii renăscute (de fapt niciodată complet distrusă). …Deturnarea caracterului anticomunist al Revolutiei din decembrie 1989 au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic si tentative de instaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial”. (editia Humanitas, p. 777)
Nu discut aici cât a fost revolta spontană (reală) si cât complot (tot real) in ceea ce s-a petrecut in acel insângerat decembrie. Este insă limpede că actiunile fortelor anticomuniste, resurectia partidelor istorice, renasterea societătii civile au provocat reactia brutală si perfidă a birocratiei comunist-securiste, coalizată in jurul lui Ion Iliescu, devenit portdrapelul uzurpării de tip perestroikist a Revolutiei. Departe de a fi un Imre Nagy sau un Dubcek, Iliescu a preferat atunci să joace rolul minabil al „despotului luminat”. O mare parte a românilor (mă refer la cei informati si imuni la propaganda fesenistă) au refuzat să accepte asemenea tertipuri bolsevice.