Vladimir Tismaneanu: Exilul si imparatia

Titlul acestui succint text este inspirat de Camus. Ma gandesc ca a sa etica a revoltei ne poate intari si inspira in aceste momente de confruntare cu un regim de o abjectie greu de intrecut. Dictaturile comuniste erau oribile, iar noi stiam ca sunt infecte. Ceea ce-au reusit succesorii intru Rau ai totalitarismului bolsevic este anestezierea morala a milioane de oameni. O performanta de un infinit cinism avand ca efect disolutia constiintei civice.

Tragicomedia pesedista se joaca pe un scenariu conceput, inca de la inceputul anilor 90, de politrucii Brucan, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Magureanu, Iosif Boda si altii ca ei. Unul dintre scenaristi era un profesor de marxism-leninism de la Institutul de Constructii, un exalatat iresponsabil si histrionic cu numele de N. S. Dumitru. Educat, ca si Iliescu, in URSS, Dumitru (prim-vicepresedinte al FSN in iunie 1990) vedea pretutindeni “dusmani ai poporului”. A disparut de pe firmament, dar a lasat in urma o toxica mentalitate a invrajbirii.

Un laitmotiv al propagandei feseniste era calomnierea, anatemizarea si stigmatizarea exilului romanesc. Uzurpatorii nu se sfiau sa arunce zoaie in Ion Ratiu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Radio Europa Libera. La ora actuala, discursul anti-diaspora este refunctionalizat in chip pervers. Nu in ultimul rand de condeiera pesedista Alina Mungiu Pippidi, de nistoresti si de nemernicele antene. Acestui discurs al urii noi ii raspundem cu unul al ironiei, luciditatii si sperantei, al increderii in valorile si institutiile euro-atlantice.