Vladimir Tismaneanu: Totalitarism si modernitate

Germenele intoleranței, al rigorismului extremist, al cultului violenței purificatoare se află în chiar proiectul neo-iacobin al comunismului modern. În acest sens, utopismul lui Lenin nu este o bastardizare a celui al lui Marx, ci o actualizare istorică a acestuia, cu excesele ce provin din radicalismul politic rus (a se citi “Demonii” lui Dostoievski).

Pentru bolșevici, dictatura proletariatului, adică a statului major format din revoluționarii de profesie auto-desemnați drept custozii fericirii universale, mântuitorii umanității, nu mai avea nevoie de niciun fel de justificare legală. Justiția era o suprastructură, putea fi schimbată în funcție de interesele clasei aflate la putere. De aici ideea unei “justiții proletare”, îmbrățișată de toți comuniștii, fără excepție, inclusiv de Lucrețiu Pătrășcanu în perioada când a fost ministru.

Se uită adeseori că totalitarismele (comunismul, fascismul, islamismul revoluționar) sunt ideologii moderne. Comunismul conține în chiar substanța sa vitală mitul progresului istoric pe care îl împărtășește cu liberalismul, lucru observat de gânditorul politic John Gray. De aici și dificultățile liberalilor de a detecta originile totalitarismului comunist într-o versiune exacerbată și în fond denaturată a unei directii din ideologia Luminilor. Partidul-stat ca pedagog absolut este contrapartea mitului politic al avangardei predestinate. La fel, cum observa Viktor Klemperer, cultul Vointei Generale avea sa duca, evident in chip extrem de mediat, la extazul si procesiunile naziste.